Elio Azuaje Villegas este un preot venezuelean din dieceza de Trujillo care poartă în sânge pasiunea și căldura poporului său.
"Povestea mea este o poveste foarte venezueleană, deoarece m-am născut la Caracas din părinți din Trujillo care au emigrat în capitală în urma boom-ului petrolier din anii 1960 în Venezuela, în căutarea unei oportunități de viață mai bune. Sunt al treilea din cinci frați, am făcut școala primară la o școală publică și am urmat cursurile unei parohii conduse de Surorile Carmelitane ale Sfintei Inimi a lui Isus.
Acolo m-am pregătit pentru împărtășanie și confirmare, iar la vârsta de 12 ani ajutam deja ca asistent la predarea catehismului altor copii. Acolo s-a născut vocația mea la o vârstă foarte fragedă și a început dorința mea de a intra într-un seminar minor.
Vocația mea a fost foarte timpurie și nu a fost atât de ușor, pentru că în Arhidieceza de Caracas nu mai exista un seminar minor și a trebuit să aștept până când am terminat ceea ce în Venezuela se numește bacalaureat: mai aveam doi ani și aveam 13 ani.
Acolo, prin intermediul surorilor, i-am întâlnit pe părinții carmelitani și am început să-mi urmez vocația, ei mi-au dat ocazia să intru în seminarul minor, a fost o experiență foarte profundă, în ciuda vârstei mele tinere, și a trebuit să depășesc multe obstacole, începând cu părinții mei.
A fost dificil să permită unui fiu minor al său, care nu plecase niciodată de acasă, să meargă la seminar. Tatăl meu avea alte planuri pentru mine, dar eu am ținut cu dinții de faptul că trebuia să merg la seminar și cu ajutorul lui Dumnezeu, manifestat prin atâția oameni pe care eu îi numesc îngeri, încetul cu încetul, cu durere și suferință, am depășit încercările.
A sosit ziua cea mare, de care îmi voi aminti toată viața, când am intrat în seminarul minor al Părinților Carmelitani, îmi amintesc că pentru mine a fost o mare bucurie și o satisfacție profundă să fiu acolo, atât de mult încât despărțirea de părinții și frații mei nu m-a afectat deloc, eram acolo unde voiam să fiu.
Noviciatul la carmelitani a fost o experiență care mi-a permis să cunosc, prin intermediul unor colegi, viața diecezană și chiar a trebuit să aleg în ce dieceză să mă înscriu.
Și acolo am descoperit ceva foarte important: vocația mea de a lucra în zonele rurale, în parohii de la țară.
Părinții carmelitani ne duceau în vacanțe în misiuni și acolo am descoperit plăcerea de a trata și de a lucra cu oamenii din provincie, oameni simpli, nobili și generoși. Părinții mei sunt din interiorul țării și în vacanțe ne duceau mereu în satul în care locuiau bunicii, unchii, mătușile și unchii și alte rude: mulți dintre ei locuiau la țară și de aceea m-am gândit să mă înscriu în dieceza în care îmi aveam rădăcinile.
Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Episcopul de Trujillo în acel moment: îmi voi aminti întotdeauna acea primă întâlnire cu acest venerabil episcop care a însemnat pentru viața mea o persoană foarte importantă și specială, a avut încredere în mine, a fost episcopul care m-a hirotonit și care m-a îndrumat timp de mulți ani, se bucură deja de prezența lui Dumnezeu din Duminica Floriilor 2018 când a plecat la casa Tatălui, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a permis să întâlnesc un baron atât de sfânt și un pastor atât de distins.
Am întâmpinat multe dificultăți pe parcurs, mai ales din cauza lipsei de seminarii, deoarece nu exista un seminar important în Trujillo, așa că seminariștii erau trimiși la seminarii din alte dieceze.
În dieceza mea, la acea vreme, existau aproximativ 80 de seminariști, iar familiile noastre nu aveau cum să le plătească studiile, episcopul și dieceza trebuiau să miște piese și să facă minuni pentru a păstra atât de mulți seminariști, unul dintre criterii era să-i trimită la seminariile unde taxele erau mai ieftine, din acest motiv am fost trimis la celălalt capăt al țării: o experiență nouă, dar mi-a plăcut foarte mult.
Am fost hirotonit preot pe 15 august 2000, de Monseniorul Vicente. Ce zi minunată și ce număr mare de preoți, seminariști...! Și, de asemenea, părinții mei, frații și surorile mele, nepoții și nepoatele mele și alte rude și prieteni. Am fost hirotonit în parohia în care făcusem anul pastoral, în Burbusay.
După cinci ani de preoție în dieceza mea, episcopul Vicente m-a trimis în Spania pentru a studia Istoria Bisericii la Universitatea Pontificală din Comillas, unde am rămas timp de trei ani.
După încheierea anului universitar, m-am întors în Venezuela pentru a-mi continua activitatea pastorală.
La sosirea mea, am fost numit administrator parohial al unei parohii din Trujillo pentru câteva luni, înainte de a mă muta la Boconó și de a pregăti bazele unei noi parohii ecleziastice în acest arhipăstorat.
Am fost acolo, în Boconó, timp de 9 ani, 5 ca paroh și 4 pregătind înființarea parohiei San Antonio de Padua de Mosquey. A fost o perioadă cu multe binecuvântări, deși plină de dificultăți și provocări: am învățat multe lucruri și am avut ocazia să studiez educația la universitatea civilă, să predau și să fiu capelan al unei școli. Iar frumusețea de a întemeia o parohie în mediul rural este să te bucuri de generozitatea oamenilor: a întemeia o parohie în Venezuela în acest moment este greu, pentru că nu există nimic de construit, acolo Domnul încearcă, dar și acționează și se simte și se trăiește acțiunea lui Dumnezeu în lucrările care se fac în numele său. Am reușit să facem atâtea lucruri datorită contribuției și muncii atâtor oameni care au dorit cu entuziasm să vadă împlinit visul de a fi o parohie ecleziastică.
În ultimii patru ani, nivelurile de foamete și de penurie au fost uluitoare, iar recent, la acestea s-a adăugat devalorizarea macro și continuă a monedei, ceea ce înseamnă nu numai că nu mai există bani pentru a cumpăra, ci și că nu mai există bani lichizi. Toate acestea și multe altele au dus la o situație de urgență umanitară, în care oamenii mor încetul cu încetul, iar guvernul nu vrea să recunoască oficial acest lucru, deoarece și-ar recunoaște propriul eșec.
Biserica a avut și are un rol clar și precis: încă de la începutul ascensiunii democratice a regimului, Biserica, prin intermediul Conferinței Episcopale venezuelene, a avertizat, denunțat și îndemnat împotriva ideilor eronate ale guvernului; a avut o voce profetică care i-a adus, pe de o parte, repudierea din partea partidului de guvernământ și a adepților acestuia, iar pe de altă parte, a devenit singura instituție cu credibilitate și cu o bază morală în fața situației dezastruoase a țării.
În zilele noastre, când criza a atins cote inimaginabile, Biserica, prin diferiții agenți pastorali, a încercat să răspundă la atâtea nevoi, în mod concret cu cantine parohiale, asistență medicală, prin Caritas, dar nu a fost suficient, iar marea insistență este de a cere ajutor umanitar din partea lumii, lucru pe care guvernul nu-l acceptă și nici nu-l autorizează.
Este important să ne amintim că preoții, persoanele consacrate și alți agenți pastorali, care sunt forța motrice a Bisericii, sunt și ei afectați de criza umanitară, preoți și religioși au murit deja din cauza lipsei de medicamente, în seminarii, mănăstiri, școli, comunitățile religioase sunt și ele înfometate; acum mai mult ca oricând, Biserica venezueleană este pusă la încercare, pentru că în fața foametei trebuie să hrănească poporul înfometat, în fața bolii trebuie să vindece răniții poporului, iar într-o situație de disperare și haos trebuie să dea mărturie că are încredere deplină în Dumnezeul care asigură totul.
Episcopul meu m-a trimis la Roma tocmai pentru a-i servi pe cei flămânzi.
Am vrut să studiez Liturghia pentru a aprofunda arta de a celebra misterul Răscumpărării în mijlocul poporului și pentru popor. Episcopul a fost imediat de acord cu cererea mea și am început să facem demersurile pentru a putea veni la Roma să studiez, ceea ce nu a fost foarte ușor din mai multe motive: în primul rând cel economic, deoarece Venezuela trăia deja consecințele profundei deteriorări politice; apoi aveam deja peste 40 de ani.
Dar noi avem o vorbă care spune așa: "ce-i al preotului e al Bisericii", în sensul că dacă un proiect este în planurile lui Dumnezeu, obstacolele sunt doar etape în realizarea lui, și așa s-a întâmplat că Domnul a deschis această posibilitate prin intermediul unui coleg preot din eparhia mea care studiază la Roma: Prin intermediul unui coleg de-al său, a aflat că un preot paroh din Roma căuta un preot student ca și colaborator în parohia sa și așa Dumnezeu mi-a deschis calea și m-a îndrumat să vin la Roma prin intermediul Vicariatului ca și colaborator parohial.
Este minunat, învață cu adevărat universalitatea Bisericii: să mergi la Roma, să te poți forma și să te întorci în dieceză pentru a servi mai bine poporul venezuelean.
"Sunt conștient că atunci când mă voi întoarce în Venezuela, oricare ar fi misiunea pe care mi-o încredințează episcopul, nu va fi ușor, știu că voi găsi un popor în agonie, pe care trebuie să-l consolez, îi cer lui Dumnezeu în fiecare zi să mă ajute să-mi reînnoiesc credința și vocația pentru a putea să mă încredințez în El și să dau tot ce am mai bun din mine, în favoarea Bisericii mele și a țării mele.
Dacă situația rămâne așa cum este acum, ar fi foarte greu, pentru că ar însemna să vedem oamenii murind fără a avea soluții viabile, și cred că Dumnezeu nu va permite acest lucru, iar dacă guvernul își schimbă poziția radicală și criminală, redresarea Venezuelei va fi foarte lentă și dificilă, dar aici Biserica, în toți membrii săi, are un rol important, aceasta ar fi marea provocare a creștinilor, a preoților, a oamenilor consacrați, nu să caute vinovați, ci să creeze valori și conștientizare pentru a nu repeta istoria.
Marea întrebare a multor oameni din afara țării este cum pot ajuta, principalul ajutor este rugăciunea de implorare ca Dumnezeu să aibă milă de acești oameni și să le dăruiască credincioșie în încercare pentru ca după moarte să învie cu slavă.
Din punct de vedere material, este un pic mai complicat, deoarece nu există un canal umanitar, ajutorul în medicamente și alimente trebuie să fie făcut foarte inteligent, există mulți oameni de bunăvoință care au creat asociații și care colectează medicamente și bani pentru a plăti anumite transporturi pe care le trimit la diferite organizații de caritate din diecezele din Venezuela, Alții ajută prin acoperirea cheltuielilor de hrană a seminariștilor prin intermediul diecezelor direct, iar alții ajută preoții care se pregătesc în afara țării pentru a se întoarce mai bine pregătiți pentru a face față acestei crize umanitare. În aceste momente, oamenii au nevoie de multă companie și încurajare, iar Domnul o face prin slujitorii și misionarii care dau mărturie că Hristos este în mijlocul oamenilor care suferă pentru a-i mângâia și salva.
Mă rog lui Dumnezeu și Preasfintei Fecioare Maria, sub patronajul Coromoto, să ne păstreze fermi în credință și solidari în speranță, pentru a putea fi fideli vocației noastre de slujire în mijlocul încercării dificile".
