În omilia sa, Papa Francisc și-a construit predica în jurul cuvintelor pe care Cristos i le-a adresat lui Petru în Evanghelie: "Mă iubești? (...) Paște oile mele". (Ioan 21, 15 și 17).
Mai întâi o privire de sus. Această privire corespunde la întrebarea lui Isus către Petru: "Mă iubești? O întrebare pe care Domnul ne-o pune mereu și o pune Bisericii. Departe de perspectivele pesimiste, precum și de perspectivele prea optimiste din punct de vedere uman, și fără a intra în detalii, spune Papa în conformitate cu Papii anteriori:
"Conciliul Vatican II a fost un mare răspuns la această întrebare. Pentru a reînvia dragostea pentru ceea ce Biserica, pentru prima dată în istorie, a dedicat un conciliu pentru a se pune pe sine, pentru a reflecta asupra propriei sale naturi și a propriei sale misiuni. Și s-a redescoperit pe sine ca mister de har generat de iubire, s-a redescoperit pe sine ca popor al lui Dumnezeu, Trupul lui HristosTemplul viu al Duhului Sfânt".
Într-adevăr, așa este. Iar acestea nu sunt abstracțiuni pseudo-teologice, ci realități care aparțin credinței. Și nu la o credință teoretică, ci la o credință vie, adică la credința care lucrează și trăiește prin iubire (cf. Gal 5,6). Iar Biserica este un "sacrament" (un semn și un instrument) al iubirii lui Dumnezeu (cf. LG, 1).
Și acum e rândul nostru: "Să ne întrebăm -Francisco invită dacă în Biserică pornim de la DumnezeuPrivirea lui îndrăgostită asupra noastră. Întotdeauna există tentația de a porni de la sine mai degrabă decât de la Dumnezeu, de a pune agendele noastre înaintea Evangheliei, de a ne lăsa purtați de vântul mondenității pentru a urma moda vremurilor sau de a refuza timpul pe care ni l-a dat Providența pentru a ne întoarce.
În continuare, el avertizează împotriva a două extreme greșite: "Să fim atenți: nici progresismul care se adaptează la lume, nici tradiționalismul sau "involuționismul" care tânjește după o lume trecută nu sunt dovezi de iubire, ci de infidelitate. Este vorba de egoismul pelagian, care pune propriile gusturi și planuri înaintea celor ale altora. la iubirea care îi place lui Dumnezeu, acea iubire simplă, umilă și credincioasă pe care Isus i-a cerut-o lui Petru".
Francisc ne invită să redescoperim Conciliul din perspectiva iubirii lui Dumnezeu și a misiunii esențiale de mântuire a Bisericii, pe care aceasta trebuie să o îndeplinească cu bucurie (cf. Ioan al XXIII-lea, Alocuțiune la Conciliul din Trento, "Misiunea de mântuire a Bisericii"). Gaudet Mater Ecclesia la deschiderea Conciliului Vatican II, 11 octombrie 1962). O Biserică care depășește conflictele și controversele pentru a da mărturie despre dragostea lui Dumnezeu în Hristos.
"Îți mulțumim, Doamne, pentru darul consiliului. Tu, care ne iubești, scapă-ne de prezumția de autosuficiență și de spiritul de critică lumească. Izbăvește-ne de autoexcluderea din unitate. Tu, care ne hrănești cu tandrețe, scoate-ne din incinta autoreferențialității. Tu, care vrei să fim o turmă unită, eliberează-ne de înșelăciunea diabolică a polarizărilor, a "ismelor". Iar noi, Biserica ta, împreună cu Petru și ca Petru, îți spunem: "Doamne, tu știi totul, tu știi că noi te iubim" (cf. Ioan 21,17).
Papa Francisc.
A doua privireMisiunea Bisericii, o privire la mijloc, este cea care corespunde misiunii Bisericii. Ea "păstorește" pentru că este un "popor pastoral", în slujba mântuirii. Așa este ea și o face bazându-se pe lucrarea pastorilor ei, deși nu exclusiv, pentru că misiunea Bisericii necesită o "cooperare organică" între pastori și credincioși, fiecare în funcție de condiția și vocația sa, de slujbele și carismele sale. Acest lucru este redescoperit în procesul actualului sinod despre sinodalitate, pe care Papa l-a prelungit până în octombrie 2024.
Această privire - continuă Papa - duce la "a fi în lume cu ceilalți și fără să ne simțim niciodată mai presus de ceilalți, ca slujitori ai Împărăției lui Dumnezeu (cf. LG 5), și fără clericalism".
A treia privire: este o vedere de ansamblu. Pentru că este vorba, spune Isus la Petersă hrănesc "oile mele", toate oile, observă Papa, și nu doar unele dintre ele. Pentru că asta ar însemna să cedezi la polarizare (să te dedici doar unei părți a oilor). Și, prin urmare, să sfâșie inima Bisericii-mamă. Perspectiva noastră trebuie să fie una care caută unitatea, comuniunea eclezială, evitând dezbinarea și extremismul.
Importanța unității: "Toată Biserica, noi toți. Domnul nu ne vrea așa, noi suntem oile Lui, turma Lui, și suntem doar împreună, uniți. Haideți să depășim polarizările și să fim în favoarea comuniunii, să devenim din ce în ce mai mult "una". (...) Să lăsăm la o parte "ismele" - atât progresismul, cât și tradiționalismul - poporului lui Dumnezeu nu-i place această polarizare. Poporul lui Dumnezeu este poporul sfânt și credincios al lui Dumnezeu, aceasta este Biserica".
Mesajul Papei se mișcă așadar pe aceste coordonate: credință vie, misiune, unitate.
În ultimele zile au fost și sunt publicate o serie de articole care prezintă ceea ce ei consideră a fi eșecul fundamental al Consiliului. Unul dintre ele este al lui R. Douthat ("How catholics became prisoners of Vatican II", New York Times, 11-X-2022). Autorul susține, de asemenea, că Vatican II a fost necesar și nu poate fi anulat. Prin urmare, concluzionează el, nu avem altă opțiune decât să încercăm să rezolvăm contradicțiile pe care ni le-a lăsat moștenire. Astfel, catolicismul care va depăși într-o zi Conciliul "va continua să fie marcat de rupturile inutile create de încercarea sa de reformă necesară". O perspectivă care, după părerea mea, nu prea ajută la înțelegerea realității Conciliului, nici a momentului actual al Bisericii și al misiunii sale.
Domnul Ramiro Pellitero Iglesias
Profesor de Teologie Pastorală
Facultatea de Teologie
Universitatea din Navarra
Publicat în "Biserica și noua evanghelizare".
