Cine a fost cu adevărat Muhammad, în arabă Muḥammad (cel lăudat), și dacă povestea "revelației", care s-a răspândit în întreaga lume de la el sub numele de islam, a fost cu adevărat povestea unei neînțelegeri, a unei știri false? Vom încerca, într-un mod absolut neexhaustiv, să răspundem la aceste întrebări, în primul rând pentru că analiza problemei originilor islamului este necesară pentru a înțelege consecințele istorice ale apariției acestei doctrine.Noul, presupus nou, în lume.
Empecemos con el preguntarnos si realmente se trató de un malentendido. Para ello, vamos a elaborar tres postulados sobre la credibilidad de Muhammad y de su mensaje:
Pentru noi, creștinii, primul postulat este inacceptabil. Dacă ar fi adevărat, de fapt, ar lipsi fundamentul credinței noastre (o credință care, după cum am văzut, se bazează pe mii de mărturii și documente istorice).
Pe de altă parte, și cea de-a doua afirmație pare greu de acceptat, cel puțin din punct de vedere științific: ipoteza că Mahomed a fost înțeles greșit este destul de ciudată, mai ales pentru că intenția sa de a se prezenta ca fiind un profet, și nu orice profet, ci ultimul, pecetea profeților, este dovedită. Prin urmare, cea de-a treia ipoteză este cea mai plauzibilă, încât Dante, în Divina Comedie, îl plasează pe Mahomed, tocmai din cauza relei sale credințe, în cercurile inferioare ale Infernului: "Or vedi com'io mi dilacco! Vedi come storpiato è Maometto!" [1] (Infernul XXVIII, 30). Alții, în special Sfântul Ioan Damaschinul, identifică mesajul său ca fiind o erezie creștină destinată să se stingă în câțiva ani.
En todo caso, es difícil, si no imposible, proporcionar una respuesta precisa e inequívoca a las complejas preguntas que nos hemos hecho. La opinión más extendida entre los islamólogos contemporáneos, pues, es que Mahoma estaba realmente convencido, al menos en la primera fase de su predicación, en La Meca, en la cual desempeña el papel de un reformador religioso acalorado y nada más, de haber recibido una verdadera revelación divina. Aún más convencido aparece posteriormente, en la siguiente fase de su vida pública, llamada medinesa (para contraponerla a la primera, conocida como mecana), de que era justo y necesario dar a los hombres una religión simple, en comparación con los monoteísmos que hasta aquel entonces existían y que él mismo había conocido más o menos; una religión escamondada de todos los elementos que no parecían realmente útiles, especialmente para él. Todo sucedió en distintas fases, en una especie de esquizofrenia que causó muchas dudas respecto a la llamada revelación y al portador de la misma, incluso entre los partidarios más convencidos del autoproclamado profeta.
Mapa Arabia pre-Islam.
La película “El mensaje”, de 1975, describe en detalle lo que era La Meca al comienzo de la predicación de Mahoma: una ciudad pagana, inmersa en la ǧāhilīya (en árabe y en el Islam, se atribuye este nombre, que traducido significa “ignorancia”, al periodo anterior al advenimiento del Islam mismo). En ese momento, en el siglo VI de la era cristiana, Arabia era una zona fronteriza, completamente aislada del llamado mundo civilizado.
Quedaba apartada de las rutas comerciales tradicionales y de las rutas de caravanas (que pasaban por los “puertos del desierto” como Palmira, Damasco o Alepo para adentrarse en Mesopotamia y luego, pasando el Golfo Pérsico, llegar hacia India y China). Sin embargo, en los períodos en el que las mismas rutas comerciales no estaban transitables debido a las guerras y la inestabilidad política, Arabia se volvía en un cruce de gran importancia. En tales casos, había dos rutas seguidas por las caravanas: una pasaba por La Meca, la otra por Yaṯrib (Medina).
La cuna del Islam está ubicada justo en esta área, llamada Ḥiǧāz, donde se encuentran La Meca (la tierra natal de Mahoma, nacido en 570 o 580) y Medina (una ciudad donde el mismo Mahoma se refugió después de las disputas surgidas de su predicación en La Meca: período llamado hiǧra, en castellano hégira), principales centros habitados alrededor de los cuales orbitaban tribus nómadas beduinas, siempre en lucha la una con la otra.
El pastoreo, la caza, los asaltos a caravanas y las incursiones contra tribus rivales eran el principal medio de subsistencia y la dureza de la vida forjaba el carácter de los beduinos, quienes tenían un ideal de virtus, un código de honor: murūwa. En ello se unen los conceptos de hospitalidad e inviolabilidad del huésped, fidelidad a la palabra dada, implacabilidad en el ta‛r, es decir la venganza por el derramamiento de sangre y la vergüenza sufrida.
La religiosidad de los nómadas y sedentarios de la Arabia preislámica era puramente fetichista: se veneraban las piedras sagradas, con vagas nociones sobre la supervivencia del alma después de la muerte (completamente absurdo y burlado era el concepto de la resurrección de la carne, luego predicado por Mahoma). Algunos lugares se consideraban santos, en particular el santuario de la Ka‛ba, en La Meca, donde, durante ciertos meses proclamados sagrados, la gente hacía peregrinaciones y celebraba festivales y ferias (en particular certámenes poéticos).
En La Meca, se adoraba a dioses como Ḥubal, Al-Lāt, Al-‛Uzzāt e Al- Manāṯ, así como la Piedra Negra, engastada en una pared de la Kaaba, una especie de panteón árabe en el que también se encontraba la efigie de Cristo (la única no destruida por Muhammad en el momento de su regreso triunfante de la hégira en 630).
Antes del advenimiento del Islam, Arabia (que había visto florecer una gran civilización al sur de la península, la de las mineos y de los sabeos antes y de los himyaritas después, estaba formalmente bajo el dominio de los persas, quienes habían expulsado a los cristianos abisinios (un pueblo que había acudido en masa desde Etiopía para defender a sus correligionarios perseguidos por los reyes sabeos, de religión judía, después de la masacre de cristianos que fueron arrojados a miles en un horno de fuego por el rey Ḍū Nūwās, en Naǧrān, en 523).
En el norte, en el limes del Imperio bizantino, se habían creado reinos vasallos de Constantinopla, gobernados por las dinastías gasánida (nómadas sedentarizados de religión cristiana monofisita) y laḥmida (nestorianos): estos estados impedían que los asaltantes beduinos cruzaran las fronteras del Imperio, protegiendo las regiones más remotas de ello, así como el comercio de caravanas. Por lo tanto, la presencia de elementos cristianos y judíos en la península árabe en la época de Mahoma es muy cierta. Estos elementos, sin embargo, eran heterodoxos y heréticos, lo que sugiere que el mismo “profeta” del Islam fue engañado acerca de muchas de las doctrinas cristianas y judías.
No hay información histórica precisa sobre la primera fase de la vida de Mahoma (una situación curiosamente análoga a la de Jesús). Sobre él mismo, por otro lado, hay muchas leyendas que hoy en día forman parte de la tradición islámica, a pesar de que estas anécdotas no hayan sido investigadas mediante un análisis histórico y textual detallado (lo que sí sucedió, por lo contrario, para los evangelios apócrifos).
Por esta razón nos encontramos con dos historiografías diferentes sobre el autoproclamado profeta del Islam: una, precisamente, musulmana; la otra, la que vamos a considerar nosotros, es la historiografía occidental moderna, que se basa en fuentes más confiables, así como en el propio Corán, que puede considerarse, de una forma u otra, una especie de autobiografía de Muhammad.
La fecha más segura que tenemos es la de 622 (I de la era islámica), año de la hiǧra, la hégira, emigración de Muhammad y sus seguidores a Yaṯrib (más tarde renombrada Medina).
În ceea ce privește anul nașterii lui Mahomed, tradiția, deși nu este susținută de suficiente elemente concrete, spune că acesta s-a născut în 570, în timp ce mai mulți istorici sunt de acord că l-a născut pe al nostru în jurul anului 580, întotdeauna la Mecca.
Mahomed a fost membru al tribului Banū Qurayiš (numit și Korahites), născut când tatăl său murise deja și și-a pierdut mama la o vârstă fragedă. Apoi a fost primit mai întâi de bunicul său și, după moartea bunicului său, de unchiul său patern Abū Ṭālib.
La vârsta de aproximativ douăzeci de ani, M. a intrat în slujba unei văduve bogate, care avea deja o vârstă înaintată la acea vreme: Ḫadīǧa, un fel de femeie de afaceri care făcea comerț cu parfumuri cu Siria. Ea (care a devenit mai târziu faimoasă ca fiind prima musulmană, deoarece a fost de fapt prima persoană care a crezut că acesta era mesagerul lui Dumnezeu) s-a căsătorit cu Mahomed câțiva ani mai târziu. Se pare că această uniune a fost lungă, fericită și monogamă, atât de mult încât ‛Āʼiša, care, după moartea lui Ḫadīǧa, avea să devină mai târziu soția preferată a lui Mahomed, se spune că ar fi fost mai geloasă pe defunctă decât pe toate celelalte soții din viața "profetului" islamului.
Muhammad nu a avut copii cu Ḫadīǧa, în timp ce căsătoria cu Āʼiša a produs patru fiice: Zaynab, Ruqayya, Fāṭima și Umm Kulṯūm. Singurul fiu al lui Mahomed, Ibraḥīm, care a murit la o vârstă foarte fragedă, a avut ca mamă o concubină creștină coptă.
În numele lui Ḫadīǧa, Muḥammad a trebuit să călătorească cu caravanele pentru a vinde bunuri dincolo de granița bizantină, adică în Siria. În timpul acestor călătorii, probabil că a intrat în contact cu membrii diferitelor secte creștine eretice (docetiști, monofiziți, nestorieni), fiind îndoctrinat de aceștia, fără a avea, ca analfabet, posibilitatea de a avea acces direct la textele sacre creștine. Cu toate acestea, reiterăm faptul că elemente ale credinței iudaice și creștine - sau pur și simplu idei monoteiste, ḥanīf, existau deja în Mecca și în jurul acesteia.
Todo cambió, en la vida de Mahoma, cuando él ya tenía alrededor de cuarenta años y abandonó el paganismo para adoptar – y comenzar a predicar – ideas monoteístas. Muḥammad estaba convencido, al menos en los primeros años de su misión “profética”, de estar profesando la misma doctrina de judíos y cristianos y que, por lo tanto, incluso estos, además de los paganos, deberían reconocerlo como rasūl Allāh, mensajero, enviado de Dios.
Fue solamente en un segundo momento, cuando ya se encontraba en Medina, que él mismo remarcó las notables diferencias entre su predicación y la doctrina oficial cristiana y judía. De hecho, el Corán contiene deformaciones de las narraciones bíblicas (tanto del Antiguo Testamento como del Nuevo Testamento), así como resultan evidentes en ello tanto las ideas docetistas de Mahoma en cristología como su confusión con respecto a la doctrina de la Trinidad (en su opinión formada por Dios, Jesús y María).
Potrivit lui Ibn Iṣḥāq, primul biograf al lui Mahomed, în timp ce dormea într-o peșteră de pe Muntele Ḥīra, în afara Meccăi, îngerul Gabriel i-a apărut ținând în mâini o pânză de brocart și spunându-i să citească ("iqrāʼ"); Cu toate acestea, Mahomed era analfabet, așa că arhanghelul a fost cel care a recitat primele cinci versete din sūra 96 (numită "a cheagului"), care, potrivit lui Mahomed, i-au fost literalmente imprimate în inimă.
Această noapte se numește laylat al-qadr, noaptea puterii. La început, Muḥammad nu s-a considerat inițiatorul unei noi religii, ci destinatarul unei revelații transmise și altor trimiși ai lui Allah care îl precedaseră. El credea, de fapt, că ceea ce l-a inspirat erau pasaje dintr-o carte cerească, umm al-kitāb (mama cărții), deja revelată și evreilor și creștinilor (numiți de el ahl al-kitāb, adică oamenii cărții).
Revenind la perioada timpurie din Mecca, nu este greu de imaginat reacția notabililor orașului la predicile lui Mahomed, deoarece niciunul dintre ei nu dorea să submineze status quo-ul religios al orașului, punându-i în pericol prosperitatea economică și tradițiile străvechi, doar pe baza cuvântului lui Mahomed, care, deși îndemnat, nu a făcut niciodată vreun miracol sau nu a dat vreun semn tangibil al revelațiilor pe care pretindea că le-a primit.
Astfel a început o persecuție a "profetului" și a adepților săi, până în punctul în care Mahomed a fost nevoit să trimită cel puțin optzeci dintre ei în Abisinia, pentru a se refugia sub protecția unui rege creștin.
Cercetătorul islamist Felix M. Pareja, precum și autori islamici mai vechi, de exemplu Ṭabarī și al-Wāqidī, plasează în această perioadă celebrul episod al "versetelor satanice", la care Coranul pare să se refere în sūra 22/52. [3]
S-a întâmplat, de fapt, că Mahomed, pentru a încerca să ajungă la o înțelegere cu concetățenii din Mecca, ar fi fost ispitit de Satana în timp ce recita sūra 53/19 și ar fi proclamat:
"Cum se face că vă închinați lui al-Lāt, al-‛Uzzāt și al-Manāṯ Lât, 'Uzza și Manât? Ei sunt înalții Ġarānīq, de la care așteptăm mijlocirea lor."
Como hemos visto, estas tres diosas eran una parte fundamental del panteón mecano y protagonistas de varios ritos que atraían cientos de peregrinos a la Ka‛ba cada año: su título era el de “tres grullas sublimes” (Ġarānīq) y admitir su existencia, además del poder de intercesión con Allah, si por un lado significaba reconciliarse con la élite de La Meca y permitir el regreso de sus seguidores exiliados, por el otro implicaba desacreditarse a sí mismo y al rígido monoteísmo que había profesado hasta entonces.
Evidentemente, el juego no valía la pena, tanto que a la mañana siguiente el “Mensajero de Dios” se retractó y declaró que Satanás le había susurrado esos versos en el oído izquierdo, en lugar de Gabriel en el derecho; debían considerarse, por lo tanto, de origen satánico. En su lugar, se dictaron los siguientes:
"Cum se face că vă închinați lui al-Lāt, al-‛Uzzāt și al-Manāṯ? Ei [acești trei idoli] sunt doar nume pe care voi și părinții voștri le-ați inventat, iar Allah nu v-a dat nicio autoritate pentru ei.
El episodio recién citado le trajo aún más descrédito a Mahoma, quien, con la muerte de su esposa y de su tío-protector Abū Ṭālib, permaneció sin dos apoyos válidos. Dada la situación, se vio obligado (y las sūra de este período revelan la desolación y el abandono en el que se encontró, con la sūra de los ǧinn sūra contando cuántos duendes se hicieron musulmanes en esos mismos momentos) para buscar protección en otra parte, algo que logró encontrando a oyentes válidos entre los ciudadanos de Yaṯrib, una ciudad al norte de La Meca, poblada entonces por tres tribus judías (los Banū Naḍīr, los Banū Qurayẓa y los Banū Qaynuqā‛ y por dos tribus beduinas).
Entre los judíos y los beduinos no había buena relación y Mahoma, en virtud de su fama, fue llamado a ser árbitro imparcial entre los contendientes, por lo que en el año 622, el primero de la era islámica, comenzó la hiǧra, hégira del “profeta” y de sus seguidores, alrededor de ciento cincuenta. El término hiǧra no significa solo “emigración”, sino extrañamiento, una especie de renuncia a la ciudadanía y a la pertenencia a La Meca y a la tribu, con la consiguiente privación de toda protección.
Yaṯrib más tarde se llamará Medina (Madīnat al-nabī, la ciudad del profeta). Recién llegado aquí, para granjearse a los judíos, que constituían los ricos y notables de la ciudad, M. introdujo innovaciones en el primitivo ritual islámico, en particular orientando la qibla, la dirección de la oración, hacia Jerusalén. Sin embargo, cuando los propios judíos se dieron cuenta de la confusión de Mahoma en cuestiones bíblicas, se burlaron de él, enemistándose con él para siempre.
En aquel mismo momento empezó, pues, a producirse la división entre lo que evolucionaría como el islam, por un lado, y el judaísmo y el cristianismo, por el otro. Mahoma no podía admitir que estaba confundido o que no conocía los episodios bíblicos que había citado repetidamente a sus seguidores. Lo que hizo, pues, fue usar su ascendencia sobre sus discípulos y acusar a judíos y a cristianos de falsificar deliberadamente la revelación que recibieron; el mismo ascendente y la misma autoridad son suficientes para que los musulmanes de hoy continúen creyendo en tales acusaciones.
Una vez más, sin embargo, la intención de Muhammad Din nou, însă, intenția lui Muḥammad nu a fost aceea de a fonda o nouă religie, ci de a încerca să restabilească ceea ce el considera a fi credința pură și adevărată, primitivă, bazată pe Avraam, care pentru el nu era nici creștin, nici evreu, ci un simplu monoteist, în arabă ḥanīf. Prin acest termen era cunoscut de arabii păgâni, care se considerau urmașii lui prin Ismael. Așa se face că, în Coran, Ismael a devenit fiul iubit al lui Avraam, în locul lui Isaac; Ismael este cel căruia Avraam i se poruncește să îl sacrifice la Ierusalim, unde se află astăzi Domul Stâncii; Ismael este cel care, împreună cu tatăl său, construiește sanctuarul Ka‛ba din Mecca, unde, de altfel, mama sa, Agar, se refugiase după ce fusese alungată din deșert de către Sara.
Întotdeauna pentru a se răzbuna pe evrei, chiar și direcția qibla s-a schimbat, fiind orientată spre Mecca. Islamul a devenit religia națională a arabilor, cu o carte revelată în limba arabă: recucerirea orașului sfânt a devenit astfel un scop fundamental.
En Medina, en la figura y en la persona de Mahoma se juntan la autoridad religiosa y la política es allí donde nacen los conceptos de umma (la comunidad de los creyentes musulmanes), de estado islámico y de ǧihād, guerra santa: la comunidad de Medina, con las diversas religiones. Que allí se profesaban (musulmana, judía, pagana), vivió en paz bajo el gobierno del árbitro, y ya autoridad política y religiosa, que venía de La Meca. Los musulmanes prosperaron particularmente, garantizándose ingresos considerables a través de razias a las caravanas que pasaban por allí. Los éxitos y fracasos (los éxitos se llamaban obra divina, los fracasos faltas de fe, indisciplina y cobardía) se alternaron en las campañas contra los mecanos.
En unos pocos años, sin embargo, Muhammad decidió deshacerse de las tribus judías que se habían vuelto hostiles mientras tanto: los primeros fueron los banū Naḍīr, seguidos por los banū Qaynuqā‛, a los cuales fueron confiscados los bienes pero fue perdonada la vida; un destino más atroz, por otro lado, les tocó a los banū Qurayẓa, cuyos mujeres y niños fueron esclavizados, y cuyos hombres, una vez confiscados sus bienes, fueron degollados en la plaza (hubo alrededor de setecientos muertos: solamente uno de ellos se salvó pues se convirtió al islam).
En el sexto año de la Hégira Muhammad În al șaselea an al erei, M. a pretins că a avut o viziune în care i s-au dat cheile Meccăi. Apoi a început o lungă campanie de recucerire, încălcând un armistițiu (ceea ce era teribil de dezonorant pentru acea vreme) și cucerind, una după alta, bogatele oaze evreiești de la nord de Medina. Succesul economic și militar a fost un magnet pentru beduini, care au început să se convertească în masă (evident, nu din motive religioase). Totul a culminat cu intrarea triumfală în orașul natal în 630, fără a întâmpina rezistență. Idolii prezenți în Ka‛ba (cu excepția efigiei lui Hristos) au fost distruși.
Următorii doi ani au fost martorii consolidării forței și puterii lui M. și a adepților săi, până când, în 632, "profetul" a murit, în febră și delir, fără a indica succesori.
Ceea ce reiese dintr-o analiză a vieții lui Muḥammad este mai presus de toate marea sa ambiguitate, alături de personalitatea sa, pe care cercetătorii o definesc adesea ca fiind schizofrenică, din cauza naturii contradictorii a atitudinilor și discursurilor sale, precum și a revelațiilor raportate în Coran. Acesta este motivul pentru care savanții și teologii musulmani vor recurge la practica nasḫ wa mansūḫ (abrogarea și abrogarea, o procedură conform căreia, dacă un pasaj din Coran contrazice un altul, cel de-al doilea îl anulează pe primul). [4]
Un exemplu în acest sens este episodul în care M. Se duce în casa fiului său adoptiv Zayd (chiar acest episod este citat în concluzia acestui articol) și multe altele: circumstanțe extravagante și suspecte în care Allah îi vine literalmente în ajutor lui Mahomed și îi dezvăluie versete care îi admonestează pe necredincioșii și scepticii care îndrăznesc să îl acuze că a intrat în contradicție; sau, de asemenea, cuvinte care îl încurajează pe Mahomed însuși să nu vrea să urmeze legile și obiceiurile oamenilor și să accepte favorurile pe care Dumnezeu i le-a acordat doar lui:
“A veces se han querido ver en Muhammad dos personalidades casi contradictorias; la del piadoso agitador de La Meca y la del prepotente político de Medina. [---] En sus diversos aspectos nos parece generoso y cruel, tímido y audaz, guerrero y político.
Su forma de actuar era extremadamente realista: no tenía ningún problema en abrogar una revelación reemplazándola por otra, en faltar a su palabra, en servirse de sicarios, en dejar caer la responsabilidad de ciertas acciones en otras personas, en componérselas entre hostilidades y rivalidades. La suya era una política de compromisos y contradicciones siempre dirigida a alcanzar su objetivo. [---] Monógamo hasta que vivió su primera esposa, se convirtió en un gran amigo de las mujeres ya que las circunstancias lo permitieron y mostró una predilección por las viudas". [5]
Gerardo Ferrara
Licențiat în istorie și științe politice, specializat în Orientul Mijlociu.
Responsabil cu studenții de la Universitatea Sfintei Cruci din Roma.
