Chiara Lubich și Iisus al celui de-al patrulea cuvânt

Chiara este o referință indispensabilă în aceste vremuri dificile în care mulți creștini se simt descurajați pentru că sunt o minoritate în mijlocul unei societăți plurale și complexe, care pare să trăiască cu spatele la Dumnezeu.

Importanța textelor lui Chiara

Acești creștini se simt abandonați și nostalgici după un timp trecut, presupus idilic, pe care ei nu l-au trăit. Ei sunt copleșiți de tristețe și se aseamănă cu femeia aplecată din Evanghelie (Lc 13,10-17), incapabilă să ridice capul spre cer. Acești creștini, care au nevoie să își recâștige bucuria pe care ne-o aduce HristosAr fi bine ca ei să aprofundeze și să mediteze asupra textelor lui Chiara, o femeie mereu atentă la inspirațiile Duhului Sfânt. Ea știa foarte bine că puterea creștinului este întotdeauna împrumutată, pentru că slăbiciunea noastră devine putere în Hristos.

Chiara și figura lui Cristos

Unul dintre textele mele preferate de Chiara Lubich este un articol scris pentru agenția Zenit cu ocazia Vinerea Mare 2000. Avea optzeci de ani la acea vreme, deși ar fi putut să o scrie la începutul călătoriei sale spirituale, pentru că aici găsim una dintre cele mai caracteristice trăsături ale spiritualității sale: meditație asupra lui Iisus părăsit.

En contraste con las expectativas de esos cristianos apegados a la supuesta seguridad vivida en otros tiempos, Chiara presenta la figura de un Cristo despojado en la cruz de su divinidad para unirse todavía más al hombre, para experimentar Él también la angustia y el desamparo del ser humano e en algunos momentos de su vida. Tal es el sentido de la cuarta palabra pronunciada en la cruz, “¡Dios mío, Dios mío! ¿Por qué me has abandonado?” (Mt 27, 47).

Chiara și viața rănită de viață

Am citit cândva o explicație care nu m-a convins deloc: Iisus începuse să se roage un psalm care conținea aceste cuvinte, iar oboseala l-a împiedicat să-și continue rugăciunea. Este posibil ca Isus să se fi rugat acel psalm, dar adevărul este că cuvintele sale exprimă clar ceea ce simțea în acel moment. Timp de secole nu s-a acordat suficientă atenție acestui al patrulea cuvânt, poate pentru că unii și-au imaginat că este o întrebare fără răspuns.

Pe de altă parte, noi credincioșii știm, așa cum ne amintește Chiara, că Tatăl l-a înviat și l-a înălțat pe Fiul său pentru totdeauna. În acest sens, ea mai arată: "În El, iubirea a fost anulată, lumina a fost stinsă, înțelepciunea a fost redusă la tăcere. Am fost despărțiți de Tatăl. A fost necesar ca Fiul, în care ne regăsim cu toții, să guste separarea de Tatăl. El a trebuit să experimenteze abandonul lui Dumnezeu pentru ca noi să nu ne mai simțim abandonați".

Speranța la picioarele lui Hristos

Chiara ve en ese Jesús que grita su abandono a muchas personas que sufren en lo físico como ciegos, mudos o sordos, pero también percibe a los que sufren en su espíritu: los desilusionados, los traicionados, los miedosos, los tímidos, los desorientados… Estos últimos son los heridos de la vida, una expresión utilizada en algunas ocasiones por san Juan Pablo II, y que no hace mucho contemplé como rótulo de una sección en una librería de Lourdes. Pienso que los enfermos del espíritu son mucho más numerosos que los otros, pues en una sociedad poco solidaria son infinidad las personas que viven en la soledad y el desamparo.

Isus este abandonat în ei, pentru că, așa cum spune Chiara: "Isus este abandonat în ei.Îl putem vedea în fiecare frate suferind. Apropiindu-ne de cei care se aseamănă cu El, putem să le vorbim despre Isus părăsit.".

Suferinzilor li s-a vândut ideea că viața lor este un eșec și că nimic nu merită. Dar Isus a suferit mult mai mult decât toți aceștia. Chiara ne amintește că în spatele tuturor aspectelor dureroase ale vieții se află chipul lui Hristos. Am putea adăuga că este un chip concret, cu o identitate, chiar dacă are reprezentări foarte variate, și dacă chipul său este recognoscibil, la fel trebuie să fie și chipul fraților și surorilor noastre pentru că, așa cum subliniază Chiara, fiecare dintre ei este El.

Este sarcina noastră să transformăm durerea în iubire, o sarcină care pare imposibilă din punct de vedere uman, dar care va fi posibilă prin puterea și alte daruri ale Duhului lui Hristos..

Chiara și viziunea ei despre tinerețe

Evocarea abandonului lui Hristos răstignit mă face să o asociez pe Chiara cu Olivier Clément, un cunoscut teolog ortodox francez. Amândoi aveau o mare admirație pentru Patriarhul Atenagora și au avut câteva întâlniri personale pe care le-au consemnat în scrierile lor. În fața furtunilor politice și sociale ale vremii, cum ar fi mai '68, Athenagoras nu era nici pesimist, nici nostalgic după un trecut presupus mai bun, și l-a asigurat pe Clément că acești tineri protestatari îi inspirau compasiune. Chiar dacă nu-și dau seama, sunt tineri complet abandonați, iar strigătul lor este tot un strigăt de orfan. Patriarhul, un mare expert în umanitate, vede în revolta studenților un strigăt de ajutor. La rândul său, Clément subliniază că, în ciuda triumfului aparent al nihilismului, există un mare vid într-o mișcare de protest care se revendică drept moștenitoare a lui Marx, Nietzsche și Freud.

Ecumenismul creștin autentic

Creen, como tantos otros, en la transformación de las estructuras, o a lo mejor ni siquiera en eso, aunque no se dan cuenta de que la única revolución creativa en la historia es la que nace de la transformación de los corazones. Por su parte, Chiara Lubich, testigo de una época turbulenta en la que Cristo es nuevamente abandonado y sustituido por utopías sin esperanza, encuentra en Atenágoras el corazón de un padre, un espíritu juvenil lleno de fe y esperanza. No le califica de hermano separado, una expresión muy frecuente en la época del posconcilio, pues tiene el convencimiento de pertenecer a una misma casa, a una misma familia. Este es el auténtico ecumenismo, en el que las diferencias han perdido su color gracias al sol de la caridad. Tanto es así que el grito de Jesús abandonado en la cruz está necesariamente dirigido a todos los cristianos sin excepción. El encuentro con Jesús abandonado, presente en tantos hermanos a los que no podemos dejar solos, es un buen ejemplo de ecumenismo.