Importanța textelor lui Chiara

Acești creștini se simt abandonați și nostalgici după un timp trecut, presupus idilic, pe care ei nu l-au trăit. Ei sunt copleșiți de tristețe și se aseamănă cu femeia aplecată din Evanghelie (Lc 13,10-17), incapabilă să ridice capul spre cer. Acești creștini, care au nevoie să își recâștige bucuria pe care ne-o aduce HristosAr fi bine ca ei să aprofundeze și să mediteze asupra textelor lui Chiara, o femeie mereu atentă la inspirațiile Duhului Sfânt. Ea știa foarte bine că puterea creștinului este întotdeauna împrumutată, pentru că slăbiciunea noastră devine putere în Hristos.

Chiara și figura lui Cristos

Unul dintre textele mele preferate de Chiara Lubich este un articol scris pentru agenția Zenit cu ocazia Vinerea Mare 2000. Avea optzeci de ani la acea vreme, deși ar fi putut să o scrie la începutul călătoriei sale spirituale, pentru că aici găsim una dintre cele mai caracteristice trăsături ale spiritualității sale: meditație asupra lui Iisus părăsit.

În contrast cu așteptările acelor creștini atașați de presupusa securitate trăită în alte timpuri, Chiara prezintă figura unui Cristos dezbrăcat de divinitatea sa pe cruce pentru a se uni și mai mult cu omul, pentru a experimenta angoasa și neputința ființei umane în anumite momente ale vieții sale. Acesta este sensul celui de-al patrulea cuvânt pronunțat pe cruce: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?" (Mt 27,47).

Chiara și viața rănită de viață

Am citit cândva o explicație care nu m-a convins deloc: Iisus începuse să se roage un psalm care conținea aceste cuvinte, iar oboseala l-a împiedicat să-și continue rugăciunea. Este posibil ca Isus să se fi rugat acel psalm, dar adevărul este că cuvintele sale exprimă clar ceea ce simțea în acel moment. Timp de secole nu s-a acordat suficientă atenție acestui al patrulea cuvânt, poate pentru că unii și-au imaginat că este o întrebare fără răspuns.

Pe de altă parte, noi, credincioșii, știm, după cum vă amintiți ChiaraTatăl L-a înviat și L-a înălțat pe Fiul Său pentru totdeauna. În acest sens, el mai subliniază: "În El, iubirea a fost anulată, lumina a fost stinsă, înțelepciunea a fost redusă la tăcere. Noi am fost separați de Tatăl. A fost necesar ca Fiul, în care ne-am regăsit cu toții, să guste separarea de Tatăl. El a trebuit să experimenteze abandonul lui Dumnezeu pentru ca noi să nu ne mai simțim abandonați".

Speranța la picioarele lui Hristos

Chiara vede în acest Isus care își strigă abandonul mulți oameni care suferă fizic, cum ar fi orbii, muții sau surzii, dar îi vede și pe cei care suferă în spirit: deziluzionați, trădați, temători, timizi, dezorientați... Aceștia din urmă sunt răniții vieții, o expresie folosită uneori de Sfântul Ioan Paul al II-lea și pe care am văzut-o nu cu mult timp în urmă ca semn al unei secții dintr-o librărie din Lourdes. Cred că cei care sunt bolnavi în spirit sunt mult mai numeroși decât ceilalți, deoarece într-o societate lipsită de solidaritate, există nenumărați oameni care trăiesc în singurătate și neputință.

Isus este abandonat în ei, pentru că, așa cum spune Chiara: "Isus este abandonat în ei.Îl putem vedea în fiecare frate suferind. Apropiindu-ne de cei care se aseamănă cu El, putem să le vorbim despre Isus părăsit.".

Suferinzilor li s-a vândut ideea că viața lor este un eșec și că nimic nu merită. Dar Isus a suferit mult mai mult decât toți aceștia. Chiara ne amintește că în spatele tuturor aspectelor dureroase ale vieții se află chipul lui Hristos. Am putea adăuga că este un chip concret, cu o identitate, chiar dacă are reprezentări foarte variate, și dacă chipul său este recognoscibil, la fel trebuie să fie și chipul fraților și surorilor noastre pentru că, așa cum subliniază Chiara, fiecare dintre ei este El.

Este sarcina noastră să transformăm durerea în iubire, o sarcină care pare imposibilă din punct de vedere uman, dar care va fi posibilă prin puterea și alte daruri ale Duhului lui Hristos..

Chiara și viziunea ei despre tinerețe

Evocarea abandonării lui Hristos răstignit mă determină să o asociez pe Chiara cu Olivier Clément, un cunoscut teolog ortodox francez. Ambii aveau o mare admirație pentru Patriarhul Atenagora și au avut unele întâlniri personale pe care le-au consemnat în scrierile lor. În fața furtunilor politice și sociale ale vremii, precum Mai '68, Athenagoras nu era nici pesimist, nici nostalgic după un trecut presupus mai bun și l-a asigurat pe Clément că acești tineri protestatari îi inspirau compasiune.

Deși nu-și dau seama, ei sunt tineri complet abandonați, iar strigătul lor nu este altceva decât strigătul orfanilor. Patriarhul, un mare expert în umanitate, vede în revolta studenților un strigăt de ajutor. La rândul său, Clément subliniază că, în ciuda triumfului aparent al nihilismului, există un mare gol într-o mișcare de protest care se revendică moștenitoarea lui Marx, Nietzsche și Freud.

Ecumenismul creștin autentic

Ei cred, ca mulți alții, în transformarea structurilor, sau poate nici măcar în aceasta, deși nu realizează că singura revoluție creatoare din istorie este cea care se naște din transformarea inimilor. La rândul său, Chiara Lubich, martoră a unei perioade tulburi în care Hristos este din nou abandonat și înlocuit de utopii fără speranță, găsește în Athenagoras inima unui tată, un spirit tânăr plin de credință și speranță.

El nu îl descrie ca pe un frate separat, o expresie foarte frecventă în perioada postconciliară, deoarece este convins că ei aparțin aceleiași case, aceleiași familii. Acesta este adevăratul ecumenism, în care diferențele și-au pierdut culoarea datorită soarelui carității. Atât de mult încât strigătul lui Isus abandonat pe cruce se adresează în mod necesar tuturor creștinilor, fără excepție. Întâlnirea cu Isus abandonat, prezent în atât de mulți frați și surori pe care nu-i putem lăsa singuri, este un bun exemplu de ecumenism.