Analiza problemei originilor islamului este necesară pentru a înțelege consecințele istorice ale apariției acestei doctrine.
Aici puteți citi primul episod al acestei analize.
Termenul "Coran" provine din rădăcina semitică qaraʼa, în sensul de recitare sau lectură recitată, deci psalmodie. Încă din antichitate, creștinii și evreii din Orientul Apropiat foloseau echivalentul aramaic al vocii, qeryan, pentru a indica recitarea solemnă a textelor sacre. Cu toate acestea, utilizarea aceleiași rădăcini este chiar mai veche: ʼAnī qōl qōreʼ ba-midbar (ebraică: glasul celui care strigă în pustiu, ca în cartea profetului Isaia, citat mai târziu în greacă în Noul Testament) are sensul de a striga, a chema, a vesti, a vesti, a cânta.
Coranul este textul sfânt al musulmanilor. Pentru majoritatea musulmanilor, este cuvântul necreat al lui Dumnezeu. Este împărțită în o sută paisprezece capitole, numite sūra, cu versetele lor respective, numite ayāt. Pentru orice exeget neislamic, există multe pasaje din text care sunt identice sau paralele cu cele din alte documente mai vechi, Vechiul și Noul Testament în primul rând, precum și practici, tradiții și obiceiuri preislamice, cum ar fi credința în spiriduși, ǧinn, rituri de pelerinaj, legende ale popoarelor dispărute și venerarea Ka‛ba.
Problema surselor coranice este, prin urmare, foarte importantă. Astfel de surse nu pot fi, cu siguranță, ceva scris, deoarece Mahomed, considerat în mod universal autorul (de către cercetători) sau purtătorul (de către credincioșii musulmani) revelației raportate în Coran, era analfabet și nu putea, desigur, să aibă acces personal la lectura cărților sfinte creștine și iudaice. Prin urmare, multe dintre noțiunile religioase ale creștinismului și iudaismului au ajuns la urechile lor sub formă orală, și aceasta în două etape: sărbătorile populare care se țineau periodic la Mecca, unde se refugiau adesea prozeliții sectelor eretice creștine și evreiești pentru a scăpa de persecuțiile din Imperiul Bizantin (acest lucru poate fi dedus din numeroasele noțiuni și reminiscențe creștine eretice din cărțile haggadah și din cărțile apocrife de care abundă Coranul) și, așa cum am spus, din călătoriile comerciale pe care le făcea M. (din nou, noțiunile pe care a trebuit să le învețe sunt puține, vagi și incomplete, după cum reiese din citatele coranice).
Am văzut, așadar, că Muḥammad a fost imediat convins că era subiectul unei revelații deja comunicate altor popoare înaintea lui, evreilor și creștinilor, și că aceasta provenea din aceeași sursă, o carte cerească pe care el a numit-o umm al-kitāb. Cu toate acestea, comunicările în cazul său au avut loc intermitent, ceea ce i-a făcut pe adversarii săi să râdă de el. Am văzut, de asemenea, că Allah i-a oferit adesea acestuia din urmă răspunsuri incredibil de adecvate la cererile și dificultățile și admonestările sale, cum ar fi următoarele:
"Necredincioșii spun: "De ce nu v-a fost revelat Coranul deodată? Dar [să știi, o, Mahomed, că] Noi ți-am revelat-o treptat, ca să-ți întărim astfel inima. Și ori de câte ori ei vor prezenta un argument [împotriva Mesajului], Noi vă vom dezvălui Adevărul, astfel încât să-i puteți respinge cu o bază mai clară și mai evidentă.[1]".
Rezultatul unei astfel de intermitențe și al obiceiului lui Mahomed de a-și schimba deseori versiunea este caracterul fragmentar al Coranului, precum și lipsa unei ordini logice și cronologice: totul este destinat utilizării și consumului imediat. Acest lucru era deja evident pentru primii comentatori ai Coranului, la scurt timp după moartea "profetului" islamului, în special în ceea ce privește problema versetelor abrogate de cele ulterioare. Pentru a încerca să rezolve problema în cel mai bun mod, sūra au fost clasificate în Mecca și Medinan, în funcție de perioada în care au fost revelate.
Caligrafia și ornamentarea timpurie a Coranului indian sunt probabil anterioare anului 1669 d.Hr.
Acesta este împărțit în trei faze: o primă, care corespunde primilor patru ani din viața publică a lui Mahomed, caracterizată prin sūra scurte, pasionale și solemne, cu versete scurte și învățături puternice menite să pregătească mințile ascultătorilor pentru ziua judecății (yawm al-dīn); un al doilea, care acoperă următorii doi ani, în care entuziasmul, la începutul persecuțiilor, se răcește și se relatează povești despre viețile profeților anteriori, într-o formă foarte asemănătoare cu haggadah (literatură rabinică de tip narativ și omiletic); un al treilea, de la al șaptelea la al zecelea an de viață publică la Mecca, de asemenea plin de legende profetice, precum și de descrieri ale pedepselor divine.
Constatăm marea schimbare suferită de M. după hegira. Sūra se adresează evreilor și creștinilor, iar tonul prietenos și laudativ rezervat acestora în prima fază se pierde treptat, culminând, în ultimii ani de viață ai "profetului" islamului, cu un adevărat atac. Din această epocă provine, de exemplu, sūra 9, în care, în versetul 29, se cere: umilirea lui:
"Luptați împotriva celor care nu cred în Allah și în Ziua Judecății, nu respectă ceea ce Allah și Trimisul Său au interzis și nu urmează adevărata religie [Islamul] dintre oamenii Cărții [evreii și creștinii], cu excepția cazului în care sunt de acord să plătească o taxă [prin care li se permite să trăiască sub protecția statului islamic, păstrându-și religia] cu supunere."
Acest lucru va avea ca rezultat legi care vor impune diverse restricții asupra celor care profesează religia evreiască sau creștină, cum ar fi îmbrăcămintea specială, interdicția de a purta arme și de a călări cai etc.
Deși Pentateuhul, Psalmii și Evanghelia sunt recunoscute în mod explicit ca fiind revelate de Coran, există diferențe considerabile între islam și iudaism, și chiar mai multe între islam și creștinism. Aceste divergențe, așa cum am spus, reflectă contactele dintre Mahomed și sectele creștine eretice, a căror existență era destul de răspândită la acea vreme atât în Imperiul Bizantin, cât mai ales în afara granițelor acestuia. Printre cele mai evidente divergențe se numără cele legate de figura lui Hristos, prin care cărțile apocrife creștine exercită o influență deosebită asupra Coranului. În cartea sfântă a islamului, de exemplu: Iisus este fiul Mariei și s-a născut dintr-o fecioară, și totuși această Maria este sora lui Moise; sunt povestite cu lux de amănunte miracolele făcute de Iisus încă din copilărie și i se atribuie numele de Mesia, Spiritul lui Allah și Cuvântul, plasându-l pe un nivel de superioritate față de ceilalți profeți, dar se precizează că Hristos nu este decât un slujitor al lui Allah, un om ca oricare altul; se afirmă, printre altele, că moartea sa pe cruce nu s-ar fi produs niciodată: în locul lui Iisus, ar fi fost răstignit doar un simulacru.[2].
O altă diferență considerabilă, care pentru islam este ceva absolut pământesc (un alt motiv pentru care vorbim de islam ca de o religie naturală), făcută pentru a-i impresiona pe locuitorii simpli și aspri ai deșertului: grădini verzi, izvoare fermecătoare, vin care nu intoxică, fecioare mereu neatinse. Nu există nimic acolo care să exprime conceptul de viziune beatifică și participarea credincioșilor la însăși viața lui Dumnezeu: Allah este inaccesibil vederii umane (6/103).
În cele din urmă, printre alte diferențe, se numără predeterminarea acțiunilor umane de către Allah (în această privință, islamul este foarte asemănător cu calvinismul). Există pasaje din Coran mai mult sau mai puțin favorabile sau total opuse liberului arbitru, dar acestea din urmă sunt cele care au fost acceptate, cu abilități de corecție, de ortodoxia sunnită și care dau Islamului amprenta sa predeterministă (maktub, destinul fiecărui om, este scris în mod rigid și predeterminat de Dumnezeu).
Compilarea propriu-zisă a Coranului are loc după moartea lui Mahomed, moment în care au început să fie compilate toate fragmentele din revelația pe care acesta o încredințase discipolilor săi. Sūra au fost aranjate în ordinea lungimii (de la cea mai lungă la cea mai scurtă, deși cu câteva excepții, datorate și imposibilității unei ordini logice sau cronologice). Din aceeași perioadă datează și începutul luptelor acerbe și a diviziunilor interne dintre diferitele partide și curente, lupte sufocate în sânge, fiecare tabără fabricând versete și citate coranice à la carte în sprijinul pretențiilor sale.
Puneți o față pe donația dumneavoastră. Ajută-ne să formăm preoți diecezani și religioși.
Este un cuvânt arab care înseamnă "cale bătătorită", ca și halakhah în ebraică, și indică legea scrisă. Din punct de vedere semantic, ambii termeni, arab și ebraic, pot fi asimilați cu "legea" noastră (cale "directă", cale de urmat). Šarī‛a, legea sau dreptul islamic (conform viziunii sunnite "ortodoxe"), se bazează pe patru surse principale:
Întrucât am discutat deja despre Coran, să ne uităm direct la celelalte trei surse, începând cu sunna (obicei, tradiție, linie de conduită a strămoșilor), cuvânt care indică, chiar înainte de Mahomed, obiceiurile tradiționale care guvernau viața arabilor. În context islamic, același termen definește toate spusele, faptele și atitudinile lui Mahomed, conform mărturiilor contemporanilor săi. Și aici intră în joc ḥadiṯ, adică narațiunea sau relatarea sunnei lui Mahomed făcută după o anumită schemă, bazată pe isnād (susținerea și enumerarea în ordine crescătoare a persoanelor care au relatat anecdota până la martorul direct al episodului) și matn (textul, corpul narațiunii). Această sursă a fost extrem de necesară în condițiile în care, în momentul morții lui M., Islamul era doar o schiță a ceea ce avea să devină mai târziu. De asemenea, după cucerirea unor teritorii atât de vaste și confruntarea cu noi culturi, a fost necesar să se găsească soluții la probleme și dificultăți cu care "mesagerul lui Dumnezeu" nu fusese niciodată confruntat direct.
Și tocmai Mahomed a fost chemat pentru ca el însuși să precizeze, chiar dacă era deja decedat, o serie de aspecte care nu au fost decât sugerate în Coran sau nu au fost niciodată abordate, în legătură cu diferite discipline. Astfel, a fost creat un set de tradiții adevărate, presupuse sau false, într-un moment în care fiecare dintre facțiunile care luptau în cadrul islamului pretindea că îl are pe M. de partea lor și îi atribuia o afirmație sau alta, construind întregi aparate de mărturii total nesigure. Metoda adoptată pentru a opri acest flux debordant a fost extrem de arbitrară. De fapt, nu a fost folosită nici analiza textuală, nici dovezile interne ale textelor (același lucru se poate spune și despre exegeza coranică, aproape inexistentă), care este criteriul prin excelență, în creștinism, pentru determinarea și verificarea autenticității unui text. Dimpotrivă, încrederea era pusă exclusiv pe reputația garanților: dacă, prin urmare, lanțul de martori era satisfăcător, orice putea fi acceptat ca fiind adevărat. În acest sens, trebuie remarcat faptul că tradițiile definite ca fiind cele mai vechi și cele mai apropiate de Mahomed sunt cele mai puțin fiabile și cele mai artificial construite (ceea ce se poate constata și din afectarea excesivă a limbajului).
A treia sursă a legii islamice, sau Šarī‛a, este qiyās, sau deducția prin analogie, prin care, din examinarea unor chestiuni determinate și rezolvate, s-a găsit soluția pentru altele neprevăzute. Criteriul folosit, în acest caz, este ra'y, adică punct de vedere, viziune intelectuală, judecată sau opinie personală. Sursa în cauză a devenit necesară încă din zorii Islamului, întrucât, după cum am văzut, inconsecvența Coranului și a ḥadīṯ produsese o confuzie considerabilă și a dus la intrarea în vigoare, pentru primele două surse, a tradiției abrogatorului și a abrogatului.
Cu toate acestea, dacă în cazul în care qiyās nu ar fi fost suficiente pentru a rezolva toate problemele nerezolvate, o a patra sursă, vox populi sau iǧmā‛ (consensul popular) a fost introdusă pentru a oferi o bază solidă pentru întregul aparat juridic și doctrinar. Această sursă părea mai mult decât justificată atât pentru citatele coranice, cât și pentru unele hadīṯ, într-una dintre ele Muhammad afirmând că comunitatea sa nu va greși niciodată. iǧmā‛ poate consta într-un consens doctrinar la care au ajuns doctorii în drept; într-un consens de execuție, atunci când este vorba de obiceiuri stabilite în practica comună; într-un consimțământ tacit, chiar dacă nu unanim, al jurisconsulților, în cazul actelor publice care nu implică condamnarea nimănui.
Munca constructivă de derivare a legii din cele patru surse indicate (Coran, sunna, qiyās și iǧmā‛) se numește iǧtihād (da ǧ-h-d, aceeași rădăcină cu cea a termenului ǧihād), sau "efort intelectual". Efortul în cauză, o adevărată elaborare a dreptului pozitiv islamic, bazat însă pe un cuvânt "revelat", a durat până în jurul secolului al X-lea, când s-au format școlile juridice (maḍhab), după care "porțile iǧtihād" sunt considerate oficial închise. Din acel moment, nu se poate accepta decât ceea ce a fost deja stabilit, fără a introduce alte inovații (bid‛a). Cei mai rigizi în această privință sunt wahhabiții (fondată de Muḥammad ibn ‛Abd-el-Waḥḥḥab: doctrina wahhabită este doctrina oficială a regatului Sa‛ūd, monarhii absoluți ai Arabiei Saudite) și salafiștii (fondatorii și principalii exponenți: Ǧamal al-Dīn al-Afġāni și Muḥammad ‛Abduh, secolul al XIX-lea; Frații Musulmani fac parte din acest curent). În opinia ambelor mișcări, în doctrina islamică au fost introduse inovații excesive; prin urmare, este necesar să ne întoarcem la origini, la epoca de aur, epoca părinților (salaf), în special cea a vieții lui Mahomed în Medina și a primilor săi succesori, sau califi.
Înainte de a continua, putem spune câteva cuvinte despre conceptul de ǧihād. Dreptul musulman consideră că lumea este împărțită în două categorii: dār al-islām (casa islamului) și dār al-ḥarb (casa războiului): împotriva celei din urmă, musulmanii se află într-o stare de război constant, până când întreaga lume nu se va supune islamului. ǧihād este atât de important, în legea islamică, încât este aproape considerat al șaselea pilon al islamului. În acest sens, există două obligații de a lupta: una colectivă (farḍ al-kifāya), atunci când există un număr suficient de trupe; una individuală (farḍ al-‛ayn), în caz de pericol și de apărare a comunității musulmane.
Există două tipuri de ǧihād, unul mic și unul mare. Prima este datoria de a lupta pentru propagarea islamului; a doua este efortul individual zilnic și constant pe calea lui Dumnezeu, practic, o cale de convertire. Prin intermediul ǧihād-ului, multe ținuturi creștine au căzut, de cele mai multe ori prin capitulare, în mâinile islamului și, în acest caz, ale locuitorilor lor, considerați "poporul legământului" sau ahl al-ḏimma, sau pur și simplu ḏimmī, au devenit subiecți protejați ai statului, cetățeni de mâna a doua supuși plății unei taxe de capitulare, numită ǧizya, și a unui tribut pe terenurile deținute, ḫarāǧ.
Gerardo Ferrara
Licențiat în istorie și științe politice, specializat în Orientul Mijlociu.
Responsabil pentru corpul studențesc
Universitatea Sfânta Cruce din Roma
