Celibatul preoțesc a fost, încă din primele secole ale creștinismului, o realitate profund legată de ministerul hirotonit în Biserica Catolică Latină. Deși nu este o dogmă de credință, celibatul a fost asumat ca un dar care exprimă puternic sensul spiritual al preoției. Dar de unde provine această practică, de ce este menținută astăzi, cu ce provocări se confruntă?
Practica celibatului nu a început cu Biserica, ci a fost preluată de aceasta de foarte devreme. Isus însuși a trăit o viață celibatară, iar alegerea celibatului "de dragul Împărăției cerurilor" (cf. Mt 19:12) apare în învățătura sa. Sfântul Paul se referă, de asemenea, la acest ideal în prima sa scrisoare către Corinteni: "cel care este necăsătorit este preocupat de lucrurile Domnului, cum să placă Domnului" (1 Cor 7,32).
În primele secole ale creștinismului, atât clericii căsătoriți, cât și cei celibatari trăiau împreună în viața bisericească. Cu toate acestea, deja în secolul al IV-lea, Conciliile de la Elvira (c. 305) și Cartagina (390) au recomandat continența perpetuă pentru clericii căsătoriți, adică să trăiască ca frați odată ce au primit ordinele sfinte. Cu timpul, disciplina celibatului obligatoriu s-a consolidat în Occident, mai ales după cel de-al doilea Conciliu Lateran (1139), care a stabilit că numai bărbații celibatari pot fi hirotoniți.
În Biserica Catolică Răsăriteană, pe de altă parte, posibilitatea hirotonirii bărbaților căsătoriți a fost menținută, deși episcopii sunt aleși exclusiv din rândul celibatarilor.
Celibatul nu este doar o renunțare, ci o alegere pozitivă pentru o iubire mai mare. Așa cum scria el Sfântul Ioan Paul al II-leaCelibatul de dragul Împărăției nu este o evadare din căsătorie, ci o formă particulară de participare la misterul lui Hristos și la iubirea sa conjugală pentru Biserică" (Ioan Paul al II-lea, Pastores dabo vobis, n. 29).
Preotul, configurat cu Hristos, Capul și Soțul Bisericii, este chemat să iubească cu o inimă nedespărțită, dăruindu-se total lui Dumnezeu și slujirii poporului. Celibatul permite această dăruire radicală, liber de legăturile de familie, să fie disponibil tuturor.
În plus, celibatul este un semn escatologic: anticipează starea viitoare a celor răscumpărați în Împărăția cerurilor, unde "nici nu se căsătoresc, nici nu sunt dați în căsătorie" (cf. Mt 22:30).
În lumea contemporană, celibatul este adesea înțeles greșit. Într-o cultură hiper-sexualizată și axată pe împlinirea de sine, celibatul poate părea o povară sau o privațiune nejustificată. În plus, lipsa mărturiilor pozitive și scandalurile unor membri ai clerului i-au determinat pe unii oameni să pună la îndoială viabilitatea și dezirabilitatea acestuia.
Chiar și în cadrul Bisericii există voci care propun revizuirea sa, în special în contextele în care vocațiile sunt rare. Cu toate acestea, papii recenți au reafirmat cu tărie valoarea sa. Benedict al XVI-lea a afirmat: "Celibatul preoțesc, trăit cu maturitate, bucurie și dăruire, este o binecuvântare pentru Biserică și pentru societatea însăși" (Benedict XVI, p. 4).Lumina lumii, 2010).
Iar Papa Francisc, deși a deschis un dialog pe tema viri probati (bărbați căsătoriți cu credință dovedită în zone îndepărtate), a subliniat că celibatul este "un dar" care nu ar trebui suprimat.
Dincolo de dezbatere, celibatul preoțesc rămâne un semn profetic, o mărturie că este posibil să trăiești o viață deplină, dăruită în întregime lui Dumnezeu și celorlalți. Nu este o impunere, ci o alegere liberă care răspunde unei vocații concrete, însoțită de har, formare și comunitate.
În cadrul Fundației CARF, sprijinim seminariștii și preoții diecezani în drumul lor vocațional, conștienți că celibatul nu se trăiește în singurătate, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, al altor frați preoți și laici și al întregii Biserici care îi însoțește. Ne rugăm pentru ei și îi sprijinim pentru ca ei să fie martori credincioși ai iubirii lui Cristos.
Fundația CARF.
