Astăzi vă povestim despre vocația de preot a seminaristului Sthabiso Zibani în Africa de Sud, care se străduiește să reînnoiască credința în dieceza sa, în ciuda rănilor trecutului.
Este al patrulea din cinci frați și fiul a doi profesori de economie din liceu. Părinții săi au format o familie în care credința catolică s-a răspândit mai întâi din partea mamei, iar mai târziu a fost îmbrățișată de tatăl său, la câțiva ani după căsătoria lor.
Vocația de viitor preot a seminaristului Sthabiso a crescut într-o casă înrădăcinată în Evanghelie și în cultura Zulu, unde viața se învârtea în jurul a trei piloni: casă, școală și biserică.
"Tatăl nostru s-a convertit târziu, dar mărturia sa a lăsat o impresie profundă asupra mea. Am crescut într-o familie tipic catolică și zulu: dragoste și respect pentru Dumnezeu, unii pentru alții și pentru străini, pe care îi consideram vecinii noștri.
Părinții l-au încurajat atât pe el, cât și pe frații săi să își exploreze talentele, iar el a devenit curând un copil agitat și curios: a încercat fotbalul, cricketul, cluburile de dezbateri, corul... Și, ca orice tânăr de vârsta lui, a cunoscut și o iubire secretă. "O prietenă despre care părinții mei nu au știut niciodată", mărturisește el cu un zâmbet timid. Dar înăuntrul său, de la o vârstă foarte fragedă, a ars o întrebare pe care nu a putut să o reducă la tăcere: chemarea de a deveni preot.
"Știam că nu mă voi căsători cu fata pe care o iubeam profund. Așa că am renunțat la prietena mea și am răspuns chemării. M-am încredințat lui Hristos pentru a-mi da puterea de a iubi radical, dincolo de interesele romantice și ambițiile profesionale", spune el.
Decizia sa nu a fost una ușoară: pentru a răspunde vocației sale, a renunțat la studiile de inginerie, la confortul său și la tot ceea ce știa, pentru a îmbrățișa o cale pe care nimeni din familia sa nu o mai parcursese înainte.
Când vorbește despre vocația sa preoțească, Sthabiso își coboară puțin vocea. Recunoaște că discernământul său a fost inspirat de mulți oameni, dar în primul rând de familia sa, și mai ales de tatăl său: "În familia mea am învățat și am observat dragostea paternă pe care o primeam. Mulți ar fi surprinși să afle că propriul meu tată este o sursă de inspirație pentru viața preoțească. Deși nu este preot, văd în el virtutea preoțească a sacrificiului de sine, chiar și acum, în zorii bătrâneții".
După tatăl său, au fost preoții parohi care l-au ajutat să descopere voința lui Dumnezeu în viața sa. Dar, mai presus de toate, Hristos: "Păstorul cel Bun vede oaia șchioapă care sunt eu și vine după mine. El mă ridică și mă poartă pe umerii săi. Datorită Lui vreau să fiu preot: pentru ca mai multe oi șchioape să poată găsi refugiu pe aceiași umeri".
Dioceza de Eshowe i-a acceptat cererea și l-a însoțit de atunci. A petrecut un an la St Ambrose House of Formation pentru aspiranții din Arhidieceza de Durban și încă un an la Seminarul de orientare St Francis Xavier.
După această perioadă de formare în Africa de Sud, Sthabiso a fost admis la Seminar internațional Bidasoa (Pamplona), unde astăzi își continuă aventura spre preoție, pășind cu un pas senin și constant.
Contrastul cultural a fost enorm, iar limba spaniolă este încă dificilă pentru el: "în timpul cursurilor și al omiliilor, uneori mă pierd. Dar îi datorez lui Dumnezeu faptul că am ajuns atât de departe", spune el, fără nicio urmă de plângere.
Dioceza de Eshowe găzduiește aproximativ 2,8 % din populația regiunii. Fondată în 1921, a cunoscut o creștere constantă a numărului de catolici până în anii 1980, când numărul acestora a început să scadă.
"Există mulți factori care contribuie la acest lucru. Cel mai important, presupun, este instabilitatea politică din acea perioadă, al cărei miros încă persistă în societatea de astăzi".
Cu seninătatea cu care își privește țara de la distanță, Sthabiso nu ascunde durerea pe care o simte în legătură cu situația actuală a Bisericii din Africa de Sud. Astăzi, creștinismul trece printr-o profundă criză de identitate: colonialismul a lăsat răni deschise, iar Biserica Catolică este percepută de unii ca făcând parte din acel trecut.
"Majoritatea oamenilor simt că colonialismul le-a furat identitatea și, prin urmare, dau vina pe Biserica Catolică și pe alte confesiuni creștine. Acest lucru a dat naștere unei prezențe puternice a politicii identitare și culturale care îl exclude în mod intenționat pe Dumnezeu și Biserica", povestește el cu regret, dar fără a-și pierde speranța.
Acest lucru este agravat de influența misticismului occidental, amestecat cu religiile ancestrale africane, și de o criză economică profundă cauzată în parte de corupția politică. Toate acestea îi împing pe mulți să lucreze chiar și duminica, lăsând în urmă viața comunitară.
"O lecție bună pe care am putea-o învăța de la Europa este să respectăm siturile religioase istorice... Bisericile noastre vechi se deteriorează. Din păcate, dacă oamenii nu mai merg la biserică, templele vor fi uitate... puțin câte puțin", regretă el.
Cu toate acestea, există o scânteie de speranță care arde puternic: tineretul. "Cea mai vibrantă parte a Bisericii din Africa de Sud este, fără îndoială, tineretul", spune el cu convingere.
Departe de a se lăsa purtați de ideologiile lumii, mulți tineri caută motive profunde pentru a crede, pentru a trăi și pentru a spera.
"Tocmai din cauza crizei de identitate, tinerii investighează în profunzime. Și chiar dacă mulți abia reușesc să se descurce, ei încă mai au speranța că Dumnezeu le va da o soluție".
Majoritatea credincioșilor catolici din țara sa, în special tinerii, trăiesc modest, atât în modul în care se prezintă lumii, cât și în liturghiile lor. Pentru acest tânăr seminarist sud-african, viitorul Bisericii este despre autenticitate: simplitate, adevăr și fidelitate.
Astăzi, într-o limbă pe care încă o învață și într-o cultură foarte diferită de a sa, Sthabiso face pași tăcuți, dar fermi spre hirotonire. Se află în Spania de abia un an și în curând va începe al doilea an de licență în teologie.
Dorința sa este să se întoarcă într-o zi, ca preot, la inima rănită a patriei sale. De aceea, fiecare lecție, fiecare rugăciune, fiecare efort are un destinatar clar: bărbații și femeile din iubita sa Eshowe, însetați de credință autentică. "Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru vocația mea și doresc din toată inima să răspund cu toată dragostea mea acestei chemări.
Pentru că, în cele din urmă, inima păstorului este măsurată de oile rănite pe care speră să le întâlnească și să le îmbrățișeze cu iubirea lui Hristos.
Marta Santín, jurnalist specializat în religie.
