Aquí puedes leer la primera entrega de este análisis.
Termenul "Coran" provine din rădăcina semitică qaraʼa, în sensul de recitare sau lectură recitată, deci psalmodie. Încă din antichitate, creștinii și evreii din Orientul Apropiat foloseau echivalentul aramaic al vocii, qeryan, pentru a indica recitarea solemnă a textelor sacre. Cu toate acestea, utilizarea aceleiași rădăcini este chiar mai veche: ʼAnī qōl qōreʼ ba-midbar (ebraică: glasul celui care strigă în pustiu, ca în cartea profetului Isaia, citat mai târziu în greacă în Noul Testament) are sensul de a striga, a chema, a vesti, a vesti, a cânta.
Coranul este textul sfânt al musulmanilor. Pentru majoritatea musulmanilor, este cuvântul necreat al lui Dumnezeu. Este împărțită în o sută paisprezece capitole, numite sūra, cu versetele lor respective, numite ayāt. Pentru orice exeget neislamic, există multe pasaje din text care sunt identice sau paralele cu cele din alte documente mai vechi, Vechiul și Noul Testament în primul rând, precum și practici, tradiții și obiceiuri preislamice, cum ar fi credința în spiriduși, ǧinn, rituri de pelerinaj, legende ale popoarelor dispărute și venerarea Ka‛ba.
El problema de las fuentes coránicas es, por lo tanto, muy importante. Dichas fuentes no pueden sin duda alguna ser algo escrito, ya que Mahoma, considerado universalmente autor (por los académicos) o portador (por los creyentes musulmanes) de la revelación reportada en el Corán, era analfabeto y no podía, por supuesto, tener acceso personal a la lectura de libros sagrados cristianos y judíos.
Por consiguiente, es en forma oral que muchas nociones religiosas del cristianismo y el judaísmo llegaron a sus oídos, y esto en dos fases: los festivales populares que se celebraban periódicamente en La Meca, donde los prosélitos de sectas heréticas cristianas y judías a menudo se refugiaban para escapar de la persecuciones en el Imperio Bizantino (eso se puede deducir de muchas nociones cristianas heréticas y reminiscencias de los libros de haggadah y de libros apócrifos de los que abunda el Corán) y, como dijimos, los viajes comerciales que M. realizó más allá del desierto (también en este caso las nociones que tuvo que aprender son pocas, imprecisas e incompletas, como se desprende de las citas coránicas).
Am văzut, așadar, că Muḥammad a fost imediat convins că era subiectul unei revelații deja comunicate altor popoare înaintea lui, evreilor și creștinilor, și că aceasta provenea din aceeași sursă, o carte cerească pe care el a numit-o umm al-kitāb. Cu toate acestea, comunicările în cazul său au avut loc intermitent, ceea ce i-a făcut pe adversarii săi să râdă de el. Am văzut, de asemenea, că Allah i-a oferit adesea acestuia din urmă răspunsuri incredibil de adecvate la cererile și dificultățile și admonestările sale, cum ar fi următoarele:
"Necredincioșii spun: "De ce nu v-a fost revelat Coranul deodată? Dar [să știi, o, Mahomed, că] Noi ți-am revelat-o treptat, ca să-ți întărim astfel inima. Și ori de câte ori ei vor prezenta un argument [împotriva Mesajului], Noi vă vom dezvălui Adevărul, astfel încât să-i puteți respinge cu o bază mai clară și mai evidentă.[1]".
Rezultatul unei astfel de intermitențe și al obiceiului lui Mahomed de a-și schimba deseori versiunea este caracterul fragmentar al Coranului, precum și lipsa unei ordini logice și cronologice: totul este destinat utilizării și consumului imediat. Acest lucru era deja evident pentru primii comentatori ai Coranului, la scurt timp după moartea "profetului" islamului, în special în ceea ce privește problema versetelor abrogate de cele ulterioare. Pentru a încerca să rezolve problema în cel mai bun mod, sūra au fost clasificate în Mecca și Medinan, în funcție de perioada în care au fost revelate.
La caligrafía y ornamentación antigua del Corán India probablemente antes de 1669 DC.
Acesta este împărțit în trei faze: o primă, care corespunde primilor patru ani din viața publică a lui Mahomed, caracterizată prin sūra scurte, pasionale și solemne, cu versete scurte și învățături puternice menite să pregătească mințile ascultătorilor pentru ziua judecății (yawm al-dīn); un al doilea, care acoperă următorii doi ani, în care entuziasmul, la începutul persecuțiilor, se răcește și se relatează povești despre viețile profeților anteriori, într-o formă foarte asemănătoare cu haggadah (literatură rabinică de tip narativ și omiletic); un al treilea, de la al șaptelea la al zecelea an de viață publică la Mecca, de asemenea plin de legende profetice, precum și de descrieri ale pedepselor divine.
Constatăm marea schimbare suferită de M. după hegira. Sūra se adresează evreilor și creștinilor, iar tonul prietenos și laudativ rezervat acestora în prima fază se pierde treptat, culminând, în ultimii ani de viață ai "profetului" islamului, cu un adevărat atac. Din această epocă provine, de exemplu, sūra 9, în care, în versetul 29, se cere: umilirea lui:
"Luptați împotriva celor care nu cred în Allah și în Ziua Judecății, nu respectă ceea ce Allah și Trimisul Său au interzis și nu urmează adevărata religie [Islamul] dintre oamenii Cărții [evreii și creștinii], cu excepția cazului în care sunt de acord să plătească o taxă [prin care li se permite să trăiască sub protecția statului islamic, păstrându-și religia] cu supunere."
Acest lucru va avea ca rezultat legi care vor impune diverse restricții asupra celor care profesează religia evreiască sau creștină, cum ar fi îmbrăcămintea specială, interdicția de a purta arme și de a călări cai etc.
Aunque el Pentateuco, los Salmos y el Evangelio son admitidos explícitamente como revelados por el Corán, existen diferencias considerables entre el islam y el judaísmo, y aún más entre el islam y el cristianismo. Estas divergencias, como dijimos, reflejan los contactos entre Mahoma y las sectas heréticas cristianas, cuya existencia en esa época era algo bastante común tanto en el Imperio Bizantino como, sobre todo, justo fuera de sus fronteras.
Entre las divergencias más evidentes, están aquellas relacionadas con la figura de Cristo, por las cuales los libros apócrifos cristianos ejercen una particular influencia sobre el Corán. En el libro sagrado del Islam, por ejemplo: Jesús es el hijo de María y nació de un nacimiento virginal, y sin embargo, esta María es la hermana de Moisés; los milagros realizados por Jesús desde la infancia se narran con gran detalle, y se le atribuyen los nombres de Mesías, Espíritu de Alá y Palabra, colocándolo en un nivel de superioridad con respecto a los otros profetas, pero se especifica que Cristo no es más que un siervo de Alá, un hombre como los demás; se establece, entre otras cosas, que su muerte en la cruz nunca habría ocurrido: en lugar de Jesús, solo un simulacro habría sido crucificado[2].
O altă diferență considerabilă, care pentru islam este ceva absolut pământesc (un alt motiv pentru care vorbim de islam ca de o religie naturală), făcută pentru a-i impresiona pe locuitorii simpli și aspri ai deșertului: grădini verzi, izvoare fermecătoare, vin care nu intoxică, fecioare mereu neatinse. Nu există nimic acolo care să exprime conceptul de viziune beatifică și participarea credincioșilor la însăși viața lui Dumnezeu: Allah este inaccesibil vederii umane (6/103).
În cele din urmă, printre alte diferențe, se numără predeterminarea acțiunilor umane de către Allah (în această privință, islamul este foarte asemănător cu calvinismul). Există pasaje din Coran mai mult sau mai puțin favorabile sau total opuse liberului arbitru, dar acestea din urmă sunt cele care au fost acceptate, cu abilități de corecție, de ortodoxia sunnită și care dau Islamului amprenta sa predeterministă (maktub, destinul fiecărui om, este scris în mod rigid și predeterminat de Dumnezeu).
Compilarea propriu-zisă a Coranului are loc după moartea lui Mahomed, moment în care au început să fie compilate toate fragmentele din revelația pe care acesta o încredințase discipolilor săi. Sūra au fost aranjate în ordinea lungimii (de la cea mai lungă la cea mai scurtă, deși cu câteva excepții, datorate și imposibilității unei ordini logice sau cronologice). Din aceeași perioadă datează și începutul luptelor acerbe și a diviziunilor interne dintre diferitele partide și curente, lupte sufocate în sânge, fiecare tabără fabricând versete și citate coranice à la carte în sprijinul pretențiilor sale.
Este un cuvânt arab care înseamnă "cale bătătorită", ca și halakhah în ebraică, și indică legea scrisă. Din punct de vedere semantic, ambii termeni, arab și ebraic, pot fi asimilați cu "legea" noastră (cale "directă", cale de urmat). Šarī‛a, legea sau dreptul islamic (conform viziunii sunnite "ortodoxe"), se bazează pe patru surse principale:
Întrucât am discutat deja despre Coran, să ne uităm direct la celelalte trei surse, începând cu sunna (obicei, tradiție, linie de conduită a strămoșilor), cuvânt care indică, chiar înainte de Mahomed, obiceiurile tradiționale care guvernau viața arabilor. În context islamic, același termen definește toate spusele, faptele și atitudinile lui Mahomed, conform mărturiilor contemporanilor săi. Și aici intră în joc ḥadiṯ, adică narațiunea sau relatarea sunnei lui Mahomed făcută după o anumită schemă, bazată pe isnād (susținerea și enumerarea în ordine crescătoare a persoanelor care au relatat anecdota până la martorul direct al episodului) și matn (textul, corpul narațiunii). Această sursă a fost extrem de necesară în condițiile în care, în momentul morții lui M., Islamul era doar o schiță a ceea ce avea să devină mai târziu. De asemenea, după cucerirea unor teritorii atât de vaste și confruntarea cu noi culturi, a fost necesar să se găsească soluții la probleme și dificultăți cu care "mesagerul lui Dumnezeu" nu fusese niciodată confruntat direct.
Y fue precisamente a Mahoma a quien se recurrió para que él mismo pudiera especificar, aunque ya había fallecido, una serie de puntos que solo se intuyen en el Corán o que nunca se abordaron, en relación con varias disciplinas. Así, se creó un conjunto de tradiciones verdaderas, presuntas o falsas en un momento en que cada una de las facciones que luchaban dentro del islam afirmaba tener a Mahoma de su lado y le atribuía esta o aquella afirmación, construyendo aparatos enteros de testimonios totalmente desconfiados.
El método que se adoptó para detener este flujo desbordante fue extremadamente arbitrario. De hecho, no se utilizó el análisis textual y ni la evidencia interna de los textos (lo mismo se puede decir con respecto a la exégesis coránica que es casi inexistente), que es el criterio por excelencia, en el cristianismo, para determinar y verificar la autenticidad de un texto. Por lo contrario, se confió exclusivamente en la reputación de los garantes: si, por lo tanto, la cadena de testigos era satisfactoria, cualquier cosa podía ser aceptada como verdadera. Hay que señalar, con relación a ello, las tradiciones definidas como más antiguas y cercanas a Mahoma son las menos confiables y que más han sido construidas artificialmente (algo que también es posible averiguar por la excesiva afectación del idioma).
A treia sursă a legii islamice, sau Šarī‛a, este qiyās, sau deducția prin analogie, prin care, din examinarea unor chestiuni determinate și rezolvate, s-a găsit soluția pentru altele neprevăzute. Criteriul folosit, în acest caz, este ra'y, adică punct de vedere, viziune intelectuală, judecată sau opinie personală. Sursa în cauză a devenit necesară încă din zorii Islamului, întrucât, după cum am văzut, inconsecvența Coranului și a ḥadīṯ produsese o confuzie considerabilă și a dus la intrarea în vigoare, pentru primele două surse, a tradiției abrogatorului și a abrogatului.
Cu toate acestea, dacă în cazul în care qiyās nu ar fi fost suficiente pentru a rezolva toate problemele nerezolvate, o a patra sursă, vox populi sau iǧmā‛ (consensul popular) a fost introdusă pentru a oferi o bază solidă pentru întregul aparat juridic și doctrinar. Această sursă părea mai mult decât justificată atât pentru citatele coranice, cât și pentru unele hadīṯ, într-una dintre ele Muhammad afirmând că comunitatea sa nu va greși niciodată. iǧmā‛ poate consta într-un consens doctrinar la care au ajuns doctorii în drept; într-un consens de execuție, atunci când este vorba de obiceiuri stabilite în practica comună; într-un consimțământ tacit, chiar dacă nu unanim, al jurisconsulților, în cazul actelor publice care nu implică condamnarea nimănui.
El trabajo constructivo para deducir el derecho de las cuatro fuentes indicadas (Corán, sunna, qiyās e iǧmā‛) se llama iǧtihād (da ǧ-h-d, la misma raíz que el término ǧihād), o “esfuerzo intelectual”. El esfuerzo en cuestión, una verdadera elaboración del derecho positivo islámico, basado sin embargo en una palabra “revelada”, duró hasta alrededor del siglo X, cuando se formaron las escuelas jurídicas (maḍhab), después de lo cual “las puertas iǧtihād” se consideran oficialmente cerradas. Desde entonces, tan solo se puede aceptar lo que ya se ha resuelto, sin introducir más innovaciones (bid‛a).
Los más rígidos en este sentido son los wahabitas (fundados por Muḥammad ibn ‛Abd-el-Waḥḥab: la doctrina wahabita es la oficial del reino de los Sa‛ūd, monarcas absolutos de Arabia Saudita) y los salafistas (fundadores y principales exponentes: Ǧamal al-Dīn al-Afġāni e Muḥammad ‛Abduh, siglo XIX; los Hermanos musulmanes son parte de esta corriente). Según la visión de ambos movimientos, dentro de la doctrina islámica se introdujeron innovaciones excesivas; por lo tanto, es necesario volver a los orígenes, a la edad de oro, la de los padres (salaf), en particular la de la vida de Mahoma en Medina y de sus primeros sucesores, o califas.
Înainte de a continua, putem spune câteva cuvinte despre conceptul de ǧihād. Dreptul musulman consideră că lumea este împărțită în două categorii: dār al-islām (casa islamului) și dār al-ḥarb (casa războiului): împotriva celei din urmă, musulmanii se află într-o stare de război constant, până când întreaga lume nu se va supune islamului. ǧihād este atât de important, în legea islamică, încât este aproape considerat al șaselea pilon al islamului. În acest sens, există două obligații de a lupta: una colectivă (farḍ al-kifāya), atunci când există un număr suficient de trupe; una individuală (farḍ al-‛ayn), în caz de pericol și de apărare a comunității musulmane.
Există două tipuri de ǧihād, unul mic și unul mare. Prima este datoria de a lupta pentru propagarea islamului; a doua este efortul individual zilnic și constant pe calea lui Dumnezeu, practic, o cale de convertire. Prin intermediul ǧihād-ului, multe ținuturi creștine au căzut, de cele mai multe ori prin capitulare, în mâinile islamului și, în acest caz, ale locuitorilor lor, considerați "poporul legământului" sau ahl al-ḏimma, sau pur și simplu ḏimmī, au devenit subiecți protejați ai statului, cetățeni de mâna a doua supuși plății unei taxe de capitulare, numită ǧizya, și a unui tribut pe terenurile deținute, ḫarāǧ.
Gerardo Ferrara
Licențiat în istorie și științe politice, specializat în Orientul Mijlociu.
Responsabil cu studenții de la Universitatea Sfintei Cruci din Roma.
