Roven Earl Danao de la Cruz este un seminarist din Dieceza de Masbate din Filipine.
"Familia și rudele mele sunt catolice, așa că mi-au împărtășit credința creștină. Când părinții mei m-au trimis să studiez la o școală catolică din zona noastră, această sămânță a credinței a crescut. În acel mediu am început, încetul cu încetul, să-mi descopăr vocația preoțească. Îmi amintesc clar acel moment în care mi-am spus, pentru prima dată în viața mea, că vreau să fiu preot. Aveam opt ani și a fost la o slujbă lunară în școala noastră, când am fost foarte afectat de viața preotului. Cum întârziam întotdeauna foarte mult la slujbă și scaunele erau deja ocupate, mă ridicam în picioare. Ceea ce mă întrista însă era că ajungeam mai devreme decât preotul. Apoi începea Sfânta Liturghie și, spre surprinderea mea, vedeam că preotul putea să se așeze, deși ajunsese mult mai târziu decât mine. După Liturghie, m-am apropiat de profesoara mea pentru a o întreba despre asta. Ea mi-a spus în glumă că trebuie să fiu unul ca el înainte de a mă putea așeza. Așa că am decis atunci și acolo că vreau să fiu preot: doar ca să pot avea un loc când întârziam.
Patru ani mai târziu, datorită providenței divine, acest motiv superficial s-a maturizat. Când am terminat școala primară, am vorbit cu părinții mei pentru a le spune că vreau să intru la seminar. Primul răspuns a fost foarte negativ. Prin urmare, m-am rugat Domnului să-mi dea un semnal L-am întrebat că, dacă îmi va permite să intru la seminar, voi lua acest lucru ca pe un semn sigur că sunt pentru preoție. Așadar, l-am întrebat că, dacă îmi va permite să intru la seminar, voi lua asta ca pe un semn sigur că sunt pentru preoție. Câteva săptămâni mai târziu, această rugăciune a fost îndeplinită: părinții mei mi-au permis să intru în seminarul minor. Am intrat în seminarul minor la vârsta de 12 ani și acolo am început să am o lungă perioadă de discernământ care a dus la o relație bună cu Dumnezeu și cu frații mei. Acolo m-am bucurat foarte mult de viața comunitară.
În seminarul minor am experimentat pentru prima dată în viața mea faptul că sunt extravertit, ceea ce s-a transformat în faptul că am avut mulți prieteni buni cu care mi-am împărtășit bucuriile și necazurile. Îmi amintesc un moment în care colegii mei de clasă s-au alăturat unui coleg de-al nostru care, pentru că a aruncat fără să vrea o hârtie mototolită către un profesor în timp ce ne jucam în timpul orelor, a fost pedepsit de formatori cu o săptămână de muncă de curățenie. Motivul pentru care am făcut acest lucru a fost că, în promoția noastră, sintagma "Unul pentru toți! Și toți pentru unul!" este întotdeauna deasupra oricărei reguli de fraternitate. Am ispășit pedeapsa cu bucurie, pentru că era un moment în care puteam avea conversații de râs. De la acești băieți, am învățat că o viață fericită este cea care se gândește mereu la un alt. În același timp, mi-am dat seama că drumul vieții mele este să mă gândesc la ceea ce Dumnezeu îmi cere: vocația mea preoțească.
Patru ani mai târziu, mi-am continuat formarea în seminarul major. În acest timp, au existat dificultăți care m-au făcut să mă îndoiesc de certitudinea vocației mele. Așa că am abordat subiectul cu formatorul meu și, în acea discuție, el mi-a amintit de primele momente în care am decis să devin preot. Apoi, mi-am amintit de semnal pe care o cerusem înainte de a intra la seminar. Datorită acestui formator al meu, am redescoperit măreția vocației mele și astfel rămân în seminar cu certitudinea că Dumnezeu este întotdeauna credincios promisiunii sale.
