Sfântul Iosif, munca și paternitatea

De la Leon al XIII-lea (cf. enc. Rerum novarum, 1891), Biserica îl propune pe Sfântul Iosif ca model de lucrător și patron al lucrătorilor. Contemplând figura Sfântului Iosif, spune Francisc în scrisoarea sa, putem înțelege mai bine semnificația munca dătătoare de demnitate și locul muncii în planul de mântuire.

Pe de altă parte, astăzi ar trebui să reflectăm cu toții asupra paternității.

Lucrarea și planul de mântuire

Munca - scrie Papa - devine o participare la însăși opera de mântuire, o ocazie de a grăbi venirea Împărăției, de a dezvolta potențialul și calitățile proprii, punându-le în slujba societății și a comuniunii. Munca devine un prilej de împlinire nu numai pentru sine, ci mai ales pentru acel nucleu originar al societății care este familia" (Patris corde, nr. 6).

Două referințe interconectate ar trebui subliniate aici: una este relația dintre muncă și familie. Celălalt este situația actuală, nu doar pandemia, ci și cadrul mai larg, care necesită să ne revizuim prioritățile în ceea ce privește munca.

Astfel, Francisc scrie: "Criza timpului nostru, care este o criză economică, socială, culturală și spirituală, poate reprezenta pentru toți un apel la redescoperirea sensului, importanței și necesității muncii pentru a da naștere unei noi "normalități" în care nimeni nu este exclus. Munca Sfântului Iosif ne amintește că Dumnezeu a făcut omul însuși nu a disprețuit munca. La pérdida de trabajo que afecta a tantos hermanos y hermanas, y que ha aumentado en los últimos tiempos debido a la pandemia de Covid-19, debe ser un llamado a revisar nuestras prioridades” (Ibid.).

Gândindu-ne la această "umbră a tatălui" sau în care se află tatăl, putem considera că cultura noastră postmodernă trăiește rănile provocate de o rebeliune împotriva paternității, explicabilă dacă luăm în considerare numeroasele pretenții de paternitate care nu au fost sau nu au putut să fie ceea ce ar trebui să fie; dar o rebeliune împotriva paternității este inacceptabilă în sine, pentru că ea este o parte esențială a umanității noastre și toți avem nevoie de ea. Astăzi, de fapt, avem nevoie, peste tot, de tați, să ne întoarcem la tată.

În societatea timpului nostruFrancis observă că, de multe ori, copiii par a fi orfani de tată. El adaugă că Biserica are nevoie și de părinți, în sensul propriu, de părinți buni, dar și într-un sens mai larg, părinți spirituali altora (cf. 1 Cor 4:15; Gal 4:19).

Ce înseamnă să fii părinte?

Papa explică într-un mod sugestiv: "A fi tată înseamnă să introduci copilul în experiența vieții, în realitate. Nu pentru a-l ține, nu pentru a-l întemnița, nu pentru a-l poseda, ci pentru a-l face capabil să aleagă, să fie liber, să iasă" (n. 7). Și el crede că cuvântul "cel mai castă" pe care tradiția creștină îl pune lângă Iosif exprimă acest "..." (n. 7).logica libertății"pe care fiecare părinte trebuie să o aibă pentru a să iubești într-un mod cu adevărat liber.

Francisc observă că Sfântul Iosif nu ar vedea toate acestea în primul rând ca pe un "sacrificiu de sine", care ar putea da naștere la o anumită frustrare, ci pur și simplu ca pe un dar de sine, ca pe un rod al încrederii. Por eso el silencio de san José no da lugar a quejas sino a gestos de confianza.

Iată o detaliere suplimentară asupra relația dintre sacrificiu și generozitatea din dragosteîntr-o perspectivă care ar putea fi numită umanism creștin sau umanism creștin. Antropologie creștină:

"Lumea are nevoie de părinți, respinge stăpânii, adică: îi respinge pe cei care vor să se folosească de bunurile altora pentru a-și umple propriul gol; îi respinge pe cei care confundă autoritatea cu autoritarismul, serviciul cu servilismul, confruntarea cu opresiunea, caritatea cu asistența, forța cu distrugerea. Orice vocație adevărată se naște din darul de sine, care este maturizarea sacrificiului simplu".

Pentru a valorifica la maximum acest argument, în opinia noastră, merită să ținem cont de sensul mai degrabă negativ și sărăcăcios pe care cuvântul "sacrificiu" îl are astăzi în stradă. De exemplu, atunci când spunem: "Dacă trebuie, vom face un sacrificiu pentru a obține acest lucru...". Sau atunci când spunem că nu ne place ceva sau că nu ne place acea persoană, dar "făcând un sacrificiu" putem să o suportăm.

Esto se puede ver como resultado de la descristianización de la cultura; puesto que desde una perspectiva cristiana, el sacrificio no tiene primeramente esa connotación triste, negativa o derrotista, sino al contrario: es algo que vale la pena, porque detrás de eso está la vida y la alegría. Con todo, ninguna madre o ningún padre que hace lo que debe hacer piensa que lo hace “por sacrificio”, o prestando un favor con mucho esfuerzo por su parte, puesto que “no hay otro remedio”.

Prin pierderea perspectivei creștine (adică a credinței că Hristos a triumfat pe cruce și, prin urmare, a crucea este o sursă de seninătateAstăzi, cuvântul "sacrificiu" sună trist și insuficient. Papa exprimă bine acest lucru atunci când propune să depășim "logica pur umană a sacrificiului". Într-adevăr, sacrificiul, fără sensul deplin pe care i-l dă perspectiva creștină, este opresiv și autodistructiv.

De fapt, în ceea ce privește generozitatea pe care o necesită orice parenting, añade el Papa algo que ilumina la hoja de ruta de las vocaciones eclesiales: “Cuando una vocación, ya sea en la vida matrimonial, célibe o virginal, no alcanza la madurez de la entrega de sí misma deteniéndose solo en la lógica del sacrificio, entonces en lugar de convertirse en signo de la belleza y la alegría del amor corre el riesgo de expresar infelicidad, tristeza y frustración”.

Iar acest lucru poate fi văzut în legătură cu adevăratul sens al libertății creștine, care depășește nu numai mentalitatea de sacrificiu a Vechiului Testament, ci și tentația unui "moralism voluntarist".

Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea, a explicat-o bine

În mai multe rânduri, în legătură cu pasajul din Romani 12:1 (despre "închinarea spirituală"). Este o greșeală să vrei să fii salvat, purificat sau răscumpărat prin propriile eforturi. Mesajul Evangheliei ne propune să învățăm să trăim zi de zi offrestrângerea propriei vieți în unire cu Hristosîn cadrul Bisericii și în centrul Euharistie (cf. în mod special Audiența generală din 7 ianuarie 2009).

Acest lucru ni se pare că luminează ceea ce spune scrisoarea lui Francisc, formulată în termeni care pot fi acceptați de oricine, nu doar de un creștin, și în același timp, în același timp, se pune pe drumul spre plinătatea a ceea ce este creștin: parentingul trebuie să fie deschis la noile spații de libertate ale copiilor. Desigur, acest lucru presupune preocuparea tatălui și a mamei de a-și forma copiii în libertate și responsabilitate.

Vale la pena transcribir este párrafo, situado casi al final de la carta: “Cada niño lleva siempre consigo un misterio, algo inédito que sólo puede ser revelado con la ayuda de un padre que respete su libertad. Un padre que es consciente de que completa su acción educativa y de que vive plenamente su paternidad solo cuando se ha hecho ‘inútil’, cuando ve que el hijo ha logrado ser autónomo y camina solo por los senderos de la vida, cuando se pone en la situación de José, que siempre supo que el Niño no era suyo, sino que simplemente había sido confiado a su cuidado”.